În urmă cu aproape un an de zile, Virgil Andronache, absolvent al Facultăţii de Electronica şi Telecomunicaţii Bucureşti, cu studii aprofundate în Securitate şi Relaţii Internaţionale, a elaborat un studiu publicat în Analele Universităţii din Târgu Jiu, seria Litere şi Ştiinţe Sociale, nr. 2, 2016; condensat pe cât posibil, prin prisma variabilelor existente în jocul diplomatic internaţional, despre situaţia din Siria. Aici, în ultima perioadă, s-au întâlnit interesele mai puţin convergente ale marilor puteri. O stare de fapt care livrează zilnic celor interesaţi de dinamica relaţiilor geopolitice un viguros arsenal de informaţii. Încercând să surprindă cu exactitate condiţiile ce au condus la prezentul tulburător din spaţiul sirian, apreciind şi prefigurând cum se vor raporta ideatic, dar mai ales operaţional, statele puternice cu rol de influenţă a evenimentelor din Siria, dar mai ales exprimându-şi optimismul că cel mai puternic stat al lumii, SUA, va reuşi în cele din urmă să ajungă la punctual terminus al intenţiilor sale, respectiv de a democratiza acest teritoriu, generator acum, de profunde neplăceri pentru mai toată lumea, autorul ţinteşte în substratul articolului spre reactivarea diplomaţiei româneşti la nivelul profesionist de care a dat dovadă în trecut şi de care este capabilă, fără îndoială, şi în viitor.
Câteva file de istorie…
Într-o primă fază declanşarea ¨Primăverii arabe¨, la sfârşitul anului 2010, a părut a nu afecta regimul autoritar de la Damasc, al lui Bashar-al-Assad. După moartea tatălui său, Hafez al-Assad, survenită acum zece ani, acesta a condus Siria cu o mână de fier şi nimic nu prevestea evenimentele ce urmau să se întâmple. Totuşi, un studiu mai atent al istoriei recente a Siriei ne-ar fi dezvăluit amănunte interesante, referitoare la o anume chimie a geopoliticii regionale. Rădăcinile evenimentelor desfăşurate in Siria, după anul 2011, le găsim cu uşurinţă în opţiunea aleasă de generalul Gouraund, în anul 1920, vis-a-vis de politica ce urma să o aleagă, în calitate de înalt comisar francez pentru Levant. Acesta a preferat să cultive pe mai departe animozităţile, deja existente, între diversele grupuri şi fracţiuni etnice şi religioase ce locuiau în această zonă, decât să contribuie la formarea unei naţiuni siriene (care de altfel era şi foarte greu de realizat).
Hazardul istoriei face ca, după încheierea operaţiunii Exporter, la data de 14 iulie 1941, de eliberare a teritoriilor Libanului şi Siriei de sub ocupaţia germană, aceste teritorii să intre şi sub dominaţie britanică, ceea ce a complicat şi mai mult situaţia din zonă. Astfel, sub o presiune a forţelor naţionaliste şi cu sprijinul britanicilor, francezii vor părăsi Siria în anul 1946, dar o vor considera tot timpul ca pe un teritoriu ce le-a aparţinut şi asupra căruia mai au un cuvânt de spus. În acest mod se explică angajamentul Franţei, mai mult sau mai puţin vizibil, faţă de unele părţi aflate acum în conflict, în Siria.
Criza Suezului a determinat Siria să semneze în noiembrie 1956 un tratat de alianţă cu Rusia. Ulterior, regimul de la Damasc a beneficiat de un sprijin militar consistent din partea ruşilor. In cursul anului 2011, Federaţia Rusă a exportat armament în valoare de 1 miliard de dolari în Siria, iar nivelul contractelor în derulare, privind livrarea de tehnică de luptă, armament şi muniţie, se situeză la peste 4 miliarde de dolari. Orice întrerupere a acestor contracte ar dezechilibra industria de armament din Federaţia Rusă, creând astfel multiple probleme la Kremlin.
Ipoteza federalizării Siriei…
Sprijinul rusesc acordat Damascului (unicul aliat din Orientul Mijlociu), vine a contracara poziţia din ce în ce mai puternică a SUA, în regiune. O răsturnare a regimului Bashar-al-Assad cu ajutorul americanilor este oricând posibilă, dar acest lucru nu va însemna, în mod automat, şi asigurarea păcii şi a stabilităţii regionale. Libia, Afganistan, Irak – sunt exemple cunoscute de toată lumea. Totodată, costurile politice ale Federaţiei Ruse ar creşte enorm, în condiţiile dispariţiei acestui ultim aliat din zona Orientului Mijlociu. Ruşii sunt conştienţi de acest lucru şi, tocmai de aceea, susţin actualul regim sirian. Propunerea făcută de Serghei Ryabkov, ministru adjunct de externe rus, de a transforma Siria într-un stat federal, nu a întrunit acordul SUA şi a aliaţilor ei europeni. În contextul crizei siriene, aceasta propunere a fost privită, mai degrabă, ca un măr otrăvit ce n-ar face altceva decât să consolideze poziţiile Federaţiei Ruse în regiune. Explicaţia este foarte simplă. Excluderea kurzilor de la masa negocierilor de pace de la Geneva, i-a determinat pe aceştia să ia o poziţie fără precedend. În data de 16 martie 2016, 150 de reprezentanţi ai kurzilor reuniţi în oraşul Rmeilan, situat în provincia Hasakeh din nord-estul Siriei, sunt decişi să anunţe crearea unui stat federal purtând numele de Kurdistanul Sirian, ce ar îngloba cele trei aşa-zis state kurde situate în nordul Siriei. Totodată, liderii comunităţii Kurde din nordul Siriei avansează ideea federalizării Siriei, ca unică soluţie pentru rezolvarea problemei siriene. Nu întâmplător, Abd Salam Ali, reprezentantul la Moscova al PYD (Democratic Union Party) din Siria, într-o declaraţie dată în aceeaşi zi de miercuri, 16.03.2016, Agenţiei de Ştiri RIA Novosti, spunea că “separarea provinciei Rojova situată în vestul Kurdistanului, nu este luată în calcul. Vom rămâne o parte a Siriei, dar sub forma unei federaţii”.
Practic, are loc o basculare a sprijinului rusesc, acordat până acum regimului de la Damasc, către kurzii din nordul Siriei. Evident, această mişcare rusească pe tabla de şah siriană produce îngrijorare şi nemulţumirea Ankarei. Turcia nu va recunoaşte această federaţie kurdă, temându-se că şi kurzii din sudul ţării şi din nordul Irakului vor dori să se alăture acestui demers. Crearea unui Kurdistan puternic ar încurca planurile Turciei de a fi recunoscută ca o mare putere regională şi ca un pol de stabilitate zonal.
Mozaicul etnic şi religios, o realitate …
O analiză geopolitică pertinentă “nu poate face abstracţie de forţele cultural-identitare care modelează relaţiile politice, economice, de securitate dintr-un spaţiu geografic determinat”.
Mozaicul etnic şi religios ce caracterizează Siria a făcut ca, într-o zonă relativ compactă, să locuiască suniţi (circa 74%), şiiţi (alawiţi, isnaşariţi şi ismailiţi – circa 13%), creştini (circa 10%) şi druzi (circa 3%). Kurzii sunt tot de religie sunită şi reprezintă circa 9 % din totalul populaţiei. Aceştia sunt localizaţi numai în nordul şi nord-vestul ţării, nefiind în relaţii prea bune, nici cu puterea de la Damasc şi nici cu cea de la Ankara.
O notă aparte o fac şiiţii alawiţi. Aceştia se găsesc localizaţi pe coasta siriană a Mării Mediterane, într-o zonă muntoasă greu accesibilă. De-a lungul istoriei, au beneficiat de sprijin din partea francezilor, iar mai nou, zona în care locuiesc găzduieşte o importantă bază militară rusească situată la Tartus. Aceştia au fost cooptaţi la guvernare atât în regimul Hafez al-Assad, cât şi în regimul lui Bashar-al-Assad. Participarea acestora la viaţa politică izvorăşte mai degrabă din neliniştea unei eventuale neacceptării la viaţa politică şi socială siriană, respectiv la urmările acestui fapt. Nu este şi nu a fost un sprijin necondiţionat pentru politica dusă de Damasc. Mai degrabă, alawiţii îşi urmăresc interesul de a fi prezenţi şi a-şi consolida această prezenţă, pe scena politică şi socială siriană. Practic, are loc un “schimb” între aceştia şi puterea de la Damasc. Primiilor li se asigură vizibilitate, Damascul cautănd astfel să-şi păstreze aparenţele de putere democrată, iar Damascul cere, şi încă primeşte, sprijinul alawiţilor la guvernare, asigurându-se astfel, implicit, şi de perpetuarea prezenţei ruseşti în zona de coastă siriană din estul Mării Mediteraneene. Ce-i drept, sprijinul alawit ar putea înceta oricând, iar lucrul acesta crează îngrijorare atât la Damasc, cât şi la Kremlin.
Amalgamul de interese ce se ciocnesc cu putere în Siria au degenerat într-un şuvoi neîntrerupt de conflicte sângeroase, culminând cu exodul nemaiîntâlnit al populaţiei autohtone către Turcia şi mai departe, către ţările Uniunii Europene.
În condiţiile în care au avut loc numeroase conflicte, soldate cu mii de răniţi şi morţi, reacţia SUA nu a întârziat să apară, în primul rând prin promovarea susţinută a acţiunilor umanitare în zonă.
Exodul, o consecinţă a războiului…
Nu există interese strategice clare ale SUA în Siria. Mai degrabă, problema credibilităţii politicii externe americane este cea care impune acţiuni concrete din partea SUA. Dar şi aici se impune o observaţie şi anume, evenimentele din Irak au arătat că schimbarea regimurilor politice existente în Orientul Mijlociu nu conduce automat la rezolvarea problemelor din zonă. Există un prag peste care SUA nu sunt dispuse să treacă, în cazul unei eventuale intervenţii în Siria. O eventuală intervenţie cu siguranţă poate avea loc ca urmare a utilizării, de către regimul de la Damasc, a armelor de distrugere în masă. Dar acest lucru este greu de dovedit, în condiţiile actuale din Siria, unde puzzle-ul de grupări şi fracţiuni rivale se află într-o continuă mişcare browniană.
Părţile aflate în conflict sunt greu de distins, dat fiind faptul că, în Siria, la ora actuală, fiecare luptă cu fiecare. Începută ca o revoltă, această mişcare a continuat ca un război civil, iar acum a eşuat într-un exod masiv al populaţiei autohtone către Europa.
În acest exod masiv sunt atraşi şi alţi cetăţeni din ţările din nordul Africii, Orientul Mijlociu, Afganistan şi Yemen. Îngrijorarea europenilor este firească, cu atât mai mult, cu cât în rândul acestor refugiaţi îşi pot găsi adăpostul membri ai organizaţiilor teroriste ISIS (Statul Islamic din Irak şi Levant), respectiv Al-Qaeda, care pot pătrunde în Europa şi unde pot executa atentate sângeroase soldate cu victime şi însemnate pierderi materiale.
Religia islamică pătrunde masiv în Europa…
Acest val de emigranţi aduce cu el şi religia islamică, căutând, cu siguranţă, să o impună într-o Europă creştină prin excelenţă. “Ceaa ce nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă capii Bisericii Catolice, este că în Orient populaţia musulmană asociază occidentalii cu CATOLICISMUL şi cu cruciaţii, rănile produse acestor popoare de cruciadele catolice şi colonialismul britanic şi francez, au rămas nevindecate, şi după un mileniu, musulmanii aşteptând răbdători revanşa”.
Vom asista oare, în Europa, la exterminarea populaţiei băştinaşe, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu populaţia indiană acum 200 de ani în SUA? Sau, prin faptul că această populaţie creştină este educată şi dispune de nivel tehnologic ridicat, ea va reuşi, la rândul ei, să impună un standard de viata ridicat noilor veniţi care, astfel, vor renunţa la tradiţionalismele şi cutumele islamice vechi de sute de ani? Sau poate se va naşte o nouă civilizaţie care să adune trăsături atât de la vechii locuitori, cât şi de la noii locuitori. Cert este un lucru, ne aflăm în faţa unei noi provocări a istoriei ce se prefigurează a fi piatra de încercare a secolului al XXI-lea.
Anul 2016 va aduce la Washington un nou preşedinte. Este interesant de văzut dacă noua administraţie continuă politica faţă de Siria a actualului Preşedinte Obama sau va veni cu o nouă abordare. Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că Arabia Saudită deţine circa un sfert din rezervere de petrol şi gaze de pe glob. Schimbarea regimului de la Damasc cu un regim pro-american va impulsiona masiv transferul către Europa a acestor materii prime, via Siria. Este ceea ce Federaţia Rusă încearcă, cu disperare, să împiedice. Realizarea acestui scenariu ar duce la prăbuşirea economică a Rusiei şi la disoluţia Federaţiei Ruse.
Turcia şi necunoscutele sale…
În acest joc geostrategic este angrenată şi Turcia. Populaţia kurdă din nordul Siriei este prinsă ca într-un cleşte între o Turcie ostilă şi un Stat Islamic din Siria şi Irak, care nu are o formă bine-definită, dar care întreprinde acţiuni concrete de o violenţă extremă, inclusiv asupra kurzilor. Prăbuşirea Imperiului Otoman ce a avut loc odată cu sfârşitul Primului Război Mondial a dus şi la ieşirea Siriei de sub stăpânirea turcă. Cu toate acestea, ţara a rămas în sfera de interese strategice a Turciei. Confruntările n-au încetat să apară. Astfel, “provincia Hatay eliberată de sub mandat francez” în anul 1939, va fi rapid ocupată de către Turcia, stârnind mânia şi revolta Damascului. Siria nu a încetat niciodată să revendice această provincie.
Turcia, pe de altă parte, susţinând faptul că regimul Bashar-al-Assad nu respectă drepturile omului şi nici normele de drept internaţional, a acordat un sprijin consistent opoziţiei siriene şi a căutat să obţină o poziţie geostrategică privilegiată printr-o cooperare pe plan internaţional cu Arabia Saudită şi cu aliatele acesteia din Liga Arabă. Aceasta explică, oarecum, şi schimbarea de poziţie vis-a-vis de accesul la resursele de petrol şi gaze. Dacă, până nu cu mult timp în urmă, cea mai mare parte a acestor resurse erau importate din Federaţia Rusă, acum Turcia şi-a schimbat orientarea, insistând asupra ideii construirii unui gazoduct pe ruta Qatar – Arabia Saudită – Irak – Siria – Turcia, iar mai departe, către Europa. Puterea de la Damasc, susţinută de Rusia, s-a opus acestui proiect. Prospecţiunile marine întreprinse de americani în estul Mediteranei, în anul 2010, au scos la iveală existenţa unor depozite marine imense de gaze naturale. Acestă descoperire a dat startul unei competiţii fără precedent între actorii geopolitici regionali. Israelul, Libanul, Siria şi Turcia s-au angajat, fără menajamente, într-o luptă a cărei miză o reprezintă exploatarea şi exportul acestor gaze naturale către Europa. Conflictele între navele turceşti şi navele de prospecţiuni maritime americane şi israeliene n-au întârziat să apară. În Siria, Frăţia Musulmană, susţinută de către Turcia, Quatar, Arabia Saudită şi SUA, se manifestă ca un factor puternic perturbator al puterii de la Damasc. Atentatele puse la cale de această organizaţie în Siria şi atacurile asupra armatei guvernamentale siriene, au devenit o constantă în ultimii ani. Frăţia Musulmană impută regimului Bashar-al-Assad, printre altele, apropierea de Iran vis-a-vis de intenţiile de exploatare a zăcămintelor de gaze din Estul Mării Mediterane, cu sprijinul Iranului, şi de construire a unui gazoduct pe ruta Teheran-Damasc. Totodată, orientarea Siriei către Iran, Rusia, China şi India produce în primul rând îngrijorarea şi nemulţumirea Arabiei Saudite, cea care se doreşte a fi liderul de necontestat al lumii arabe.
Iranul poate fi scos din joc…
Dispariţia regimului Bashar-al-Assad şi instaurarea unui regim pro-saudit ar duce la izolarea Teheranului, în jocul geopolitic regional, antrenând ulterior scoaterea Iranului de pe orbita geopolitică siriană. Arabia Saudită, împreună cu emiratelele arabe din zona Golfului Persic, sunt principalii finanţatori ai rebelilor sirieni. De altfel, statele Golfului văd în “Arabia Saudită un centru polarizant al lumii islamice şi în acelaşi timp o putere regională care să le asigure securitatea faţă de creşterea rolului geopolitic Iranian”.
Pe “tabla de şah siriană”, o poziţie deloc lejeră, o are Iordania. Regimul de la Aman este cunoscut ca fiind pro-american. SUA, acordând sprijin Iordaniei, de multe ori s-a găsit în situaţia jenantă de a susţine, implicit, şi unele forţe iordaniene apropiate organizaţiei Al-Qaida. Iordania se află în vecinătatea Siriei şi oricând poate fi cuprinsă de “vâlvătaia” siriană, cu atât mai mult cu cât, circa jumătate din populaţia ei este de origine palestinană, fiind apropiată de opoziţia siriană. Orice extindere a conflictului intern din Siria peste graniţele ei sudice şi vestice ar “inflama” întreg Orientul Mijlociu. SUA au căutat să limiteze dimensiunea acestui conflict, trimiţând în Siria o baterie MIM-104 Patriot şi un număr nespecificat de avioane de tip F-16. Acestea au participat, iniţial, la exercitiul military “Eager Lion” , apoi armamentul a ramas în Iordania, pentru a contracara orice răbufnire în regiune a conflictului intern sirian. Cu toate acestea, opţiunile iordaniene nu pot fi decât două: ori devin ţintă a islamiştilor radicali din Siria, ori, la rândul lor, atacă Siria alături de coaliţia împotriva Statului Islamic. şi una, şi cealată din opţiuni nu par a asigura stabilitatea în Iordania. Este probabil şi motivul pentru care regimul de la Aman se abţine în a adopta o poziţie tranşantă în conflictul din Siria.
Vecinătatea siriană în atenţia Israelului…
O poziţie oarecum similară au adoptat-o şi oficialităţile de la Tel Aviv. Israelienii se tem că regimul preşedintelui sirian Bashar-al-Assad să nu fie înlocuit cu alt regim islamic, apropiat Iranului si organizaţiei Hezbollah. Este motivul pentru care israelienii nu doresc să participe cu trupe, în cazul unei eventuale intervenţii armate în Siria. Sprijinul israelian pentru schimbarea regimului de la Damasc poate aparea doar dacă se înregistrează o apropiere vizibilă a acestui regim de puterea de la Teheran sau dacă organizaţia Hezbollah capătă un rol important în viaţa politică siriană. În ultima perioadă, a crescut încrederea preşedintelui Bashar-al-Assad acordată armatei guvernamentale. Ofiţerii acestei armate sunt marea majoritate şiiţi alawiţi, pro-iranieni şi sprijinitori ai Hezbollah-ului. Se crează, astfel, premisele acordării sprijinului israelian pentru forţele ostile regimului de la Damasc.
În ecuaţia relaţiilor siriano-israeliene intervine şi dosarul Înălţimilor Golan, teritorii locuite în cea mai mare parte de druzi. Este vorba de teritoriul situat între fosta graniţă siriano-israeliană, înainte de “Războiul de Şase Zile” din 1967, şi noua graniţă stabilită ca urmare a Armistiţiului semnat după terminarea acestui război. După cucerirea ei de către Israel, în zonă s-au făcut investiţii serioase de către statul israelian în infrastructura de comunicaţii, apă, electricitate, etc.. Cu toate că, în toţi anii scurşi după 1967, nivelul de trai al druzilor a crescut semnificativ, aceştia şi-au păstrat legăturile cu Siria şi, mai precis, cu locuitorii regiunii Jabal al-Druze. De altfel, între anii 1921 şi 1936, a existat un stat cu acest nume, în sudul Siriei, creat imediat după prăbuşirea Imperiului Otoman. După anul 1936, Jabal al-Druze a fost încorporată Siriei, devenind regiune a acestei ţări. Druzii şi-au păstrat identitatea, indiferent că sunt locuitori ai Siriei sau ai teritoriilor ocupate de Israel, de pe Înălţimile Golan. De aceea, o intensificare a conflictului sirian, printre altele, poate angrena şi o inflamare a situaţiei din zona Inălţimilor Golan.
Presiune asupra Germaniei…
Germania, confruntată cu fenomenul emigraţiei masive din Siria, preconizează o creştere a presiunii interne şi internaţionale asupra regimului sirian, în procesul de tranziţie de restabilire a păcii, iar liderii forţelor islamice de opoziţie merg mai departe, susţinând chiar eliminarea fizică a preşedintelui sirian, Bashar-al-Assad.
Franţa s-a situat, din prima clipă a conflictului, de partea opoziţiei siriene. Repetatele violări ale drepturilor omului în Siria au fost sancţionate imediat, cel puţin pe tărâm diplomatic, prin decizia Franţei, luată în anul 2012, de expulzare a tuturor diplomaţilor sirieni acreditaţi la Paris. Măsuri similare au adoptat şi SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Germania, Italia, Spania, Bulgaria şi Olanda .
În toţi aceşti ani, Franţa şi-a arătat disponibilitatea de a interveni armat, alături de SUA în Siria, pentru înlăturarea Preşedintelui Bashar-al-Assad. Aceste intenţii au fost temperate atât de ruşi, cât şi de americani. Toată lumea a fost conştientă că o intervenţie în forţă, pentru înlocuirea regimului sirian, va declanşa instabilitate în întreg Orientul Mijlociu şi nu numai. De aceea, acţiunile Rusiei şi a unor ţări din NATO s-au îndreptat cu precădere spre poziţiile ISIS, asta, cel puţin, la nivel declarativ. Guvernul de la Damasc a căutat să îndepărteze suspiciunea că ar deţine arme chimice şi că ar intenţiona să le utilizeze, asta pentru a nu deveni ţinta rachetelor americane instalate pe teritoriul turcesc şi pe cel iordanian. Anomia instalată în cea mai mare parte a teritoriului sirian, nu a permis, de cele mai multe ori, identificarea autorilor masacrelor şi distrugerilor care au avut loc, în aceşti ultimi ani, în Siria. Pe de alta parte, organizaţiile de informaţii americane şi occidentale s-au dovedit de multe ori copleşite de starea de fapt a lucrurilor din această ţară, nereuşind să ofere la timp date veridice decidenţilor nord-atlantici. De altfel, situaţia s-a dovedit a fi de cele mai multe ori, volatilă.
Rusia a mutat…
Stufoasa încrengătura de interese nu a permis decât maeştrilor, fini analişti şi cunoscători ai jocului geopolitic regional, să adopte măsuri corecte şi la timp. Astfel, decizia luată de preşedintele rus, Vladimir Putin, în data de 14 martie 2016, de retragere a celei mai mari părţi a forţelor armate ruse din Siria, a părut a fi surprinzătoare, cel puţin pentru observatorii mai puţin avizaţi asupra problematicii siriene. Această mişcare a fost îndelung studiată şi pregătită. In fapt, ca urmare acestei decizii, Rusia iese din atenţia opiniei publice, care începuse să-i impute consolidarea şi implicarea militară excesivă în conflictul intern sirian. Mai mult, preşedintele rus Vladimir Putin reuşeşte astfel să-şi atingă patru obiective, şi anume: (1) impunerea prezenţei reprezentanţilor regimului Bashar-al-Assad, la Geneva, la masa tratativelor, între părţile aflate în conflict în Siria (negocieri desfăşurate sub auspiciile SUA); (2) menţinerea regimului Bashar-al-Assad la conducerea Siriei (deziderat susţinut de Moscova încă de la declanşarea evenimentelor din Siria, în anul 2011); (3) intensificarea rolului Rusiei în procesul de pace din Siria; (4) readmisia Rusiei la masa negocierilor cu ţările vest-europene, după izolarea diplomatică produsă de anexarea Crimeei. Evident, principalii perdanţi ai acestei mişcari pe “tabla de şah” siriană sunt forţele de opoziţie locale şi ţările vest-europene. Siria este la ora actuală într-o stare de ruină. Atacurile armatei guvernamentale siriene din ultimele luni, susţinute puternic de aviaţia şi tancurile ruseşti, asupra poziţiilor ISIS din Siria, au vizat şi poziţiile opoziţiei locale, ostile regimului Bashar-al-Assad. Aceste poziţii au fost considerabil slăbite permitându-se, doar sporadic, desfăşurarea de acţiuni umanitare internaţionale, atent controlate. De altfel, accesul liber al misiunilor umanitare în Siria reprezintă principalul obiectiv al administraţiei americane, însoţită evident de măsuri ferme, clare şi transparente, de democratizare a vieţii interne în această ţară.
Unde este cheia…
America se profilează a fi, de departe, “regina” şi câştigătoarea “jocului de şah” sirian. Forţa şi prezenţa diplomatică şi militară în regiune permit ca, pe termen mediu şi lung, opţiunea americană de rezolvare a conflictului sirian să se impună, ca soluţie unanim acceptată. Instaurarea păcii şi adoptarea unor reale măsuri democratice, devin obiectivele majore ale americanilor în Siria, iar îndeplinirea acestora va fi monitorizată, dar mai ales controlată. În adoptarea metodelor şi căilor de realizare a acestor obiective, SUA vor ţine cont de experienţa avută în Irak şi Afganistan. Cu siguranţă, vor apela la aliaţii nord-atlantici, printre care şi România.
“Dosarul sirian”, la prima vedere, se arată destul de greu de gestionat. România poate şi trebuie să aibă un rol important în soluţionarea paşnică a conflictului intern din Siria. România este singura ţară din U.E. care are deschisă ambasadă la Damasc şi care, încă, se mai bucură de încrederea părţilor aflate în conflict (mai puţin ISIS). Primirea cotei de refugiaţi sirieni, convenită în cadrul U.E., de către România, însoţită de pregătirea unui număr de studenţi sirieni, cu siguranţă va contribui la normalizarea procesului de pace şi de democratizare din Siria. Totodată, participarea României la refacerea instalaţiilor de prelucrare şi transport a petrolului ar aduce un plus de stabilitate economică unei zone greu încercate, în ultimii ani, de conflicte interne.
Conflictele interne din Siria, în care toţi erau împotriva tuturor, trebuie să se transforme într-un proces în care toţi sunt alături şi împreună cu toţi. SUA le revine rolul de a urmări şi controla desfăşurarea acestui proces. Această sarcina, cu siguranţă, va fi îndeplinită cu succes.
