Este clar că traversăm momente grele, chiar fără asemănare, şi resimţim nevoia de încredere reciprocă şi solidaritate. Ştim că animaţi de speranţă şi dorinţa de a învinge, înţelept călăuziţi, o putem scoate cumva la capăt. Suntem însă bulversaţi pe zi ce trece şi neliniştea este alimentată de datele statistice. Componenta autohtonă a crizei derivă din uluiala de care suntem cuprinşi deşi panică e şi în alte părţi ale Europei, reacţii iraţionale sunt şi la alţii, iar tratamentul public e o combinaţie nebunească de panică, scepticism şi indiferenţă. Mai întâi ceva politică: criza coronavirus a rezolvat problema instalării „noului guvern”, care de fapt e tot cel vechi, printr-un vot generat de un puseu de responsabilitate politică, cum spuneau liderii social-democraţi, care au votat investirea guvernului liberal. Şi fără votul lor demersul nu era posibil. După motivarea deciziei CCR, „anticipatele” par moarte şi îngropate. De astăzi ţara intră în starea de urgenţă, care ne schimbă modul de viaţă, măsură excepţională menţionată şi în Constituţie. Responsabilitatea deplină se mută la ministerul de Interne. Măsurile concrete pe care le va adopta guvernul le vom vedea după publicarea în Monitorul Oficial. Avem habar de limitarea dreptului de mişcare, limitarea unor activităţi comerciale şi economice, evitarea oricăror forme de socializare majoră. Nu e ceva nou, fiindcă de ieri în Austria, de pildă, sunt interzise adunările cu mai mult de 5 persoane (!) iar interacţiunile sociale sunt reduse dramatic. Cel mai probabil, unele măsuri vor fi graduale, în funcţie de evoluţia crizei. Ne aflăm încă la începutul ei şi nădăjduim la o cât mai bună gestionare. Ministrul de Interne, Marcel Vela, făcea un apel la calm şi responsabilitate. COVID-19 este un virus fără frontiere şi nu se opreşte. Luăm lecţii în primul rând din Coreea de Sud şi Japonia, care şi-au gestionat bine numărul de cazuri, deşi este adevărat, au mai şi trecut prin epidemii de SARS. Noi ce ştim? Albert Camus scria în urmă cu peste 70 de ani că epidemiile de ciumă şi războaiele i-au luat întotdeauna pe oameni prin surprindere. Când marele scriitor francez, deţinător al premiului Nobel, dispărut premetur, a publicat „La Peste” (1947), „o carte mare”, epuizată rapid, traversase ciuma din oraşul algerian Oran, unde se considera că boala fusese trimisă de Dumnezeu pentru a dezgheţa inimile. Se vorbea de nevoia de pocăinţă. Dar cazurile înregistrate au fost departe de amploarea epidemiei descrisă în roman. Epidemia ţine câteva luni, iar naraţiunea autorului atinge mai multe subiecte de la reacţiile autorităţilor şi atitudinea populaţiei până la sentimentele oamenilor, mai mult sau mai puţin religioşi, îndrăgostiţi sau nu, căsătoriţi sau nu. Criza a avut momentul ei de vârf, dar şi un sfârşit. Ciuma a rămas un roman criticat şi pentru că vorbeşte de speranţă într-un context dificil, romanul fiind interpretat ca o abordare metaforică a rezistenţei franceze la ocupaţia nazistă. Gabriel Garcia Marquez în „Dragoste la vremea holerei” are prim-planuri mai aproape de realitate. Nimic nu se potriveşte cu ceea ce trăim noi, care de astăzi va trebui să ne calibrăm altfel ritmurile de viaţă. Ceea ce nu ne-am imaginat niciodată. Tocmai de aceea nevoia de încredere şi de solidaritate e acută de-a dreptul.
