Nu ştim dacă este de zâmbit sau de încruntat, amintind că, de ieri 15 martie, pâna la 15 aprilie a.c., ne aflăm în ceea ce se numeşte “luna pădurii“, unul din evenimentele silvice şi ecologice importante, sau poftim de luat în seamă, cum ne recomandă legea. Datând de pe la 1901, când Spiru Haret, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice a instituit “Sărbătoarea sădirii arboretului“. Care, prin îndemnul marelui cărturar, avea menirea să potenţeze participarea, îndeosebi a tinerilor din învăţământul de toate gradele, la ample acţiuni de împăduriri, întreţinerea plantaţiilor tinere şi a pepinierelor. Despre aşa ceva nu mai este recomandabil a se discuta în prezent. Când la Paris în 1991, la cel de-al zecelea Congres Forestier Mondial s-a conturat conceptul de dezvoltare durabilă a pădurilor, şi s-a admis că gestionarea durabilă înseamnă de fapt tăierea planificată a arborilor, în funcţie de starea pădurii şi de capacitatea de refacere, am realizat că, de fapt, aşa ceva ne recomandase academicianul Constantin C. Giurescu în “Istoria pădurii româneşti – din cele mai vechi timpuri până astăzi” (Ed. Ceres – 1975), când spunea că “prima condiţie, condiţie esenţială, este ca tăierile anuale să nu depăşească sub nici un motiv capacitatea de creştere anuală a pădurii. A continua ceea ce se practică de un secol şi un sfert încoace, înseamnă a reduce patrimoniul forestier, cu fiecare an“. În fine, a doua condiţie enunţată de marele istoric era “reîmpădurirea tuturor terenurilor pe care se află păduri în exploatare, precum şi terenuri degradate, devenite neproductive, tocmai pentru că nu s-a aplicat la timp împădurirea“. Codul Silvic actual (Legea 46/2008 actualizată, modificată şi completată, republicată la 12 august 2015) inserează că “luna plantării arborilor se organizează cu participarea consiliilor judeţene, a prefecturilor, a primăriilor, a inspectoratelor şcolare teritoriale, a unităţilor militare precum şi altor instituţii cu caracter public“. Asta menţionează Legea 46/2008, actualizată, modificată, republicată (art. 81 al. 2). În realitate totul rămâne pe hârtie, literă moartă. Nu avem cunoştiinţă de vreo acţiune de voluntariat, preconizată în acest sens. Cu cele 90.000 de ha de păduri ale sale, Doljul reuşeşte de la o vreme să-şi conserve fondul forestier, prin aportul personalului silvic din cadrul celor 9 ocoale silvice, dar şi al jandarmilor. Anual autoritatea publică judeţeană care răspunde de silvicultură, prezintă raportul stării pădurilor reprezentantului guvernului în teritoriu. Mare lucru nu se reuşeşte prin acest demers, dar el prilejuieşte, totuşi o formă de dialog. 70 de ha ar trebui împădurite în această primăvară, pentru care există pregătit terenul, asigurat necesarul de puieţi din speciile pretabile din propriile pepiniere, pe alte 195 de ha urmând a fi făcute completări, ne spune ing. Silviu Nuţă, de la Direcţia Silvică Dolj, un silvicultor cu vocaţie şi experienţă, dintr-o familie de silvicultori. Constantin C. Giurescu, istoricul pomenit, nu îşi imagina, în ruptul capului, când scria “Istoria pădurii româneşti – din cele mai vechi timpuri până astăzi”, cu evoluţia şi rolul ei pe multiple planuri, că vor veni vremuri în care gangsterii îşi vor face de cap, promovând sistemul “ras”. Remedii există, încă sunt posibile, deşi în prea multe locuri dezastrul a avut loc. Nu o să ne referim la ceea ce exprimă expres legea în vigoare, ci o să facem referiri la necesitatea refacerii perdelelor de protecţie din toate locurile unde ele au fost defrişate, la o manieră iraţională. Şi ceea ce a făcut deja, notabil exemplu, Mihai Anghel, de la Cerealcom, de o parte şi de alta, a Drumului Judeţean 561, ce traversează localitatea, este dintr-o necesitate acută. Pădurea înseamnă pentru noi, nu numai o mare bogăţie, ci şi un puternic rezervor de sănătate, şi cum ne spun înţelepţii şi o parte a fiinţei noastre sufleteşti.
