Între omagierea Femeii, la 8 martie, şi cea a Poeziei, la 21 a aceleiaşi luni în pasajul capricios spre mirajul primăverii, recitalul poetic al lui Emil Boroghină, de vinerea trecută, în sala I. D. Sârbu a Naţionalului craiovean, şi-a potenţat şi amplificat admirabil un nucleu tematic gândit şi împlinit sub semnul unui binom de o unicitate exemplară a fiinţei umane: Eros şi Poesis. Rod al unei iniţiative deja consacrate susţinute de Baroul Dolj al Uniunii Avocaţilor şi sub egida Asociaţiei „Craiova Capitală Culturală Europeană 2021”, spectacolul cu un generic sustras magiei geniului poetic al marelui Will (Mai tare decât moartea e iubirea) şi-a adăugat şi sprijinul unei echipe teatrale (cu Alina Rece la pupitrul regiei şi a ilustraţiei muzicale şi a colegilor săi Valentin Pârlogea, Dodu Ispas, Florin Chirea şi George Dulămea) conferindu-i, astfel, dimensiunea unei reprezentaţii mai aproape de statutul unui Teatru de poezie, un vis aproape obsesiv al protagonistului principal.
Nemântuit – încă – şi pătimaş îndrăgostit de poezie, slujite cu un rar devotament de peste şase decenii, provocator, cum a rămas, Emil Boroghină propune, acum, un fel de pariu cu un substrat de sfidare a memoriei noastre suferinde sub asediul unui ev marcat de o generalizată liberalizare a superficialităţii şi cancanului mediatic. Pariul subînscrie o interogaţie, cu substrat retoric, anume dacă, în paradigma atâtor dezavuări, sub pretextul derobării de marile lecţii ale tradiţiei, Poezia mai este şi în ce fel posibilă. Şi cum mai poate fi autentificat un astfel de test orgolios dacă nu asociind-o, mai ales sub semnul uneia dintre speciile sale cele mai exigente, sonetul, Iubirii.
Gândit astfel, spectacolul propune un parcurs oarecum singular de la neobişnuitele versuri ale „Cântării cântărilor”, cu senzualismul lor amoros integrat, cu un gust încă misterios, Sfintei Scripturi, trecând prin Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare şi sfârşind cu Eminescu. Un ceas şi ceva de flux al unei recitări cu o impedanţă în aparenţă egală întreţin atenţia la acelaşi palier de acuitate.
Impresia cea mai covârşitoare a acestui spectacol-experiment a fost, pentru mine, cea a unei continuităţi organice verificabile în egală măsură sub aspectul poeticităţii şi al filonului tematic. Se decantează astfel, îmi pare, un adevăr axiomatic prin care eros şi poesis, ca instanţe constitutive ale fiinţei umane, înfruntă Timpul şi, de asemenea, îl transcend prin înfruntarea victorioasă a morţii. Poezia, în ipostaze glorioase datorate geniului omenesc distribuit unora dintre cei mai hărăziţi destinatari ai săi, îşi găseşte sălaş în intimitatea noastră cea mai tainică, neatinsă de scurgerea ireparabilă a Vremii. Şi a vremurilor.
Că dialogul îndrăgostit dintre mire şi mireasă i-a determinat pe mulţi exegeţi avizaţi să atribuie Cântării lui Solomon epitetul de… teatru poetic justifică încă şi mai deschis opţiunea lui Emil Boroghină. Cu Dante şi Petrarca, sonetistul Michelangelo dăltuind cu pana în marmora cuvântului, cu Shakespeare cauţionând eternitatea poetice a iubirii anulând orice tentaţie a finitudinii existenţiale, dar şi cu cele, relativ puţine, dar mirabile sonete eminesciene ce-ar trebui să-i umilească pe detractorii săi „post-modernizaţi”, întregul parcurs recitativ capătă, pe rând, măsura unui imn, a unui omagiu, ca şi a unui mai mult decât oportun memento al spiritului creator surprins în câteva pagini exemplare ale istoriei sale.
Ca în atâtea prilejuri, surd la sirenele demoralizante ale modei şi ale mondenităţii, Emil Boroghină îşi susţine, cu o iubire trudnică, ataşamentul său constant faţă de Marea Bibliotecă a Poeziei, cu un gust selectiv ce-i poartă spectacolul până spre forma unui singular evangheliar al erosului transfigurat liric.
