Un vis întrerupt pe „Stamford Bridge”

0
128

Am suferit miercuri seara pentru Napoli. Poate pentru că seamănă atât de mult cu Ştiinţa, poate poate pentru că nu mai  există Ştiinţa…Pentru că trezeşte pasiuni, bucurii şi suferinţe maxime. Pentru că nu sunt echipe normale. Totul, de la oraş, la suporteri, la trăirile lor denotă ca sunt ieşite din comun. Nu contabilizează doldora de trofee, nu au fost nicicând ajutate de sistem, nimeni nu le-a băgat pe gât, dau senzaţia de haos permanent şi tocmai de aceea s-au ridicat periodic pe fondul unei stări de spirit, pe un val necontrolat. Fiindcă dezamăgesc când te aştepţi mai puţin şi te aruncă într-o mare de entuziasm când eşti în pragul de a înceta să mai speri. Nu au trecut mulţi ani de când Napoli era apoape în situaţia Ştiinţei, într-o serie de retrogradări cinice, parcă pentru a scoate din anonimat pe rând ligile inferioare din „cizmă”. Practic, acum câţiva ani echipa nu mai exista, deşi fanaticii ei suporteri erau capabili să invadeze orice cătun în numele mândriei partenopee de care nu s-au dezis vreodată. De acolo s-au ridicat, fiindcă atunci când pasiunea nu moare este imposibil să te înghită abisul. Au fost aproape napoletanii, s-au pus atâtea speranţe într-o nouă echipă de vis. Şi se vor mai pune, fiindcă eşecul de pe „Stamford Bridge” a mai călit puţin o echipă deloc caracteristică Seriei A. Una care nu ştie ce înseamnă catenaccio, are o apărare care bulversează orice antrenor şcolit la Coverciano şi totodată posedă un atac demenţial, aproape de nivelul granzilor Barca, Real sau Bayern. Poate că greşeala lui Mazzarri a fost că nu a avut încredere în forţa ofensivă a echipei lui şi a încercat să ciupească o calificare pe contraatac. Când a avut nevoie de gol, Napoli a izbucnit imediat, apoi s-a retras neverosimil într-un sistem defensiv pe care nu şi-l poate însuşi. Sau cel puţin nu cu tripleta Campagnaro-Cannavaro-Aronica, plus labilul Dossena. Pe gafe şi lipsă de experienţă la acest nivel s-a pierdut calificarea. În asemenea momente la Napoli tristeţea devine direct proporţională cu speranţa. Când ai trecut prin iad, o secundă în purgatoriu ţi se pare o simplă adiere de vânt. Napoli este din nou aproape de Champions League după o serie victorioasă în Serie A, deşi a avut un sezon la fel de imprevizibil. Eşecuri pe „San Paolo” cu out-siderii, victorii cu Milan, Inter (nu mai puţin de 3), marcând de două ori 6 goluri pe meci într-un campionat abonat prin definiţie la 1-0. Europa contează din nou pe Napoli şi suporterii ei şi ar fi păcat să-i piardă, măcar din acest motiv este necesară continuarea epopeei în Champions League. După un asemenea meci făcut de Napoli îţi vine să-l laşi naiba de fotbal ca să nu ai nevoie de by-pass-uri, dar a doua zi te întorci lângă ai tăi şi mai înverşunat, şi mai dornic de senzaţii extreme, fiindcă doar o astfel de echipă îţi satisface nevoia de adrenalină, deşi ţi-o administrează uneori din doze periculoase. Fără precizia şi organizarea germană, fără entuziasmul controlat şi gentileţea englezilor, fără seriile de succese plictisitoare ale Barcelonei şi Realului, însă cu un temperament aprins, redat ideal în canţonetele napoletane, în care soarele şi marea sunt îmbinate dezvoltând un parfum aparte. Napoli se bucură, suferă în continuare,  dar ceea ce este mai important: trăieşte şi speră. A, şi încă un lucru: „Ştiinţa nu moare!”