Se dezgheaţă convingerile monarhiste ale lui Tăriceanu

Recent, fostul premier liberal, deputatul Călin Popescu Tăriceanu, s-a declarat în favoarea unei discuţii despre trecerea la monarhie, cu ocazia revizuirii Constituţiei. Cum opţiunea monarhistă în România este fragilă şi se plasează constant undeva la 14 procente, poate chiar sensibil sub cea pentru „socialism”, nu se prea înţelege motivul pentru care un politician sobru, meticulos în orice demers, rareori hazardat, îmbrăţişează o temă de-a dreptul exotică. Cel puţin. Mai deunăzi, pe un canal de televiziune, l-am văzut şi pe actorul Victor Rebengiuc, ajuns la o vârstă venerabilă, celebrat chiar pentru aceasta, alături de Dinu Zamfirescu, preşedinte al Consiliului Ştiinţific al ICCMER, clamând cu voluptate pentru monarhie. Nu demult, şi Crin Antonescu, într-o împrejurare similară, părea bântuit de o nostalgie de neînţeles, viziune prin care se crede că înlocuirea reală a sistemului politic actual poate fi îmbibată, pe fondul unor grave carenţe etice, cu povestiri memorialistice despre minunaţii ani interbelici, când România era şi aşa ultima ţară din Europa în privinţa asistenţei sanitare, a analfabetismului, a speranţei de viaţă, dar prima în privinţa foametei rurale şi a ratei mortalităţii infantile. Despre care fost rege al României să discutăm cu evlavie şi maximă recunoştinţă? Poate despre Ferdinand I, cu 13 ani de domnie, singurul monarh care a domnit peste o ţară mare, visată de predecesori şi urmaşii sai, graţie marelui eveniment din toamna anului 1918: Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu patria-mumă. Despre Mihai I? Era prea tânăr la abdicare şi orice evaluare a prestaţiei sale trebuie circumstanţiată şi prin anturajul îndoielnic, cel puţin, ca să reproducem ceea ce afirma marele ziarist Pamfil Şeicaru, patronul de la „Curentul”, după plecarea din ţară. Există apoi o discuţie abandonată dintr-o maximă condescendenţă, cu consecinţele de rigoare, despre plecarea din ţară: „cu mâna goală sau cu vagoanele pline”. Mihai Pelin, în „Marele rapt regal” (Ed. „Kullusys”), şi Stelian Octavian Andronic, în memoriile sale „36 de ani în Serviciile Secrete ale României” (Ed. „Compania”), aduc, slavă Domnului, probe indubitabile. Despre Carol al II-lea, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe, în cartea sa „Ultimele zile ale Europei” (Ed. „Curtea Veche”, 2011), spunea că „Dorea să conducă statul aşa cum îşi conducea singur automobilele. (…) Iubea puterea, acţiunea şi intriga. Înzestrat pentru toate, în afară de meseria de rege constituţional, el nu reuşea să domnească dorind prea mult să guverneze; lupta îl atrăgea, iar visul său ar fi fost să recucerească de fiecare dată puterea, al cărui distribuitor era. Ajungea astfel să se simtă rivalul şi adversarul tuturor şefilor de partide şi i-ar fi plăcut să îşi dispute cu ei favoarea sufragiului popular”. Dacă a avut unele merite în privinţa culturii, dorindu-se un rege al culturii, în schimb prima sa grijă a fost să-şi izgonească soţia din ţară, stabilind-o, pe spezele statului, la Florenţa. Apoi l-a obligat la exil şi pe fratele său, Nicolae. Nici cu propria sa mamă, Regina Maria, Carol al II-lea nu s-a comportat onorabil. Regimul său s-a năruit într-un dezastru naţional. A dizolvat Parlamentul, a introdus cenzura, şi fără ideal, fără moralitate şi fără busolă a încercat să conducă. Condiţiile în care a plecat din ţară, în 1940, cu 12 vagoane încărcate, între bunuri găsindu-se şi tablouri dispărute, care aparţineau Coroanei României şi nu familiei regale, dar şi alte obiecte de artă, argintării şi aurării,  au generat un atac inoperant în gara Timişoara  din partea unui grup legionar. Valoarea bunurilor scoase din ţară nu a fost estimată vreodată. După abdicarea sa, la 6 septembrie 1940, când Mihai revine pe tron, se ştie ce a urmat, prin atragerea mareşalului Ion Antonescu într-o cursă, arestarea acestuia, predarea ruşilor şi trimiterea la glonţ, deşi ar fi fost în măsură să-l graţieze sau să-i comute pedeapsa. Procesele dintre fostul rege Mihai şi Paul de România nu contenesc de decenii. Şi, deşi era cunoscut că statul român a întreprins două acţiuni judiciare pentru recuperarea unor tablouri – una înainte de 1989 şi alta după –, la o interpelare parlamentară legată de acest subiect Călin Popescu Tăriceanu a spus că nu are cunoştinţă de astfel de revendicări ale statului. În arhivele Corpului de Control al Guvernului, 18 dosare referitoare la cele două procese, cu probele de rigoare, atestau altceva. Resuscitarea convingerilor monarhiste ale liberalului Călin Popescu Tăriceanu pot avea o singură justificare, şi aceea legată de numele viitorilor candidaţi la preşedinţia ţării. La adversitatea, de dată recentă, pe care o are faţă de Crin Antonescu, totul pare, într-un fel, în regulă.