Mai toate cotidianele italiene de ieri consacrau pe prima pagină informaţia decesului unuia dintre cei mai cunoscuţi, celebraţi şi apreciaţi fotoreporteri din Peninsulă şi din Europa. E vorba de Mario Dondero, genovez de origine, milanez prin naştere, pe care sfârşitul pământean l-a găsit la reşedinţa sa din localitatea Fermo din regiunea Le Marche. O veste tristă, ca oricare de acest gen; se întâmplă însă în retortele alchimiei biografice a fiecăruia dintre noi ca un astfel de eveniment să retrezească din magma memoriei sentimente dintre cele mai neaşteptate, răscolindu-ţi trecutul în zone ce păruseră iremediabil stinse în varul uitării.
Şi aşa m-am revăzut, într-un sfârşit de octombrie din 2001, în geografia atât de singulară a celebrelor Langhe piemonteze pe care geniul lui Cesare Pavese le-a dăruit un plus de notorietate. Participam ca invitat la un Congres internaţional dedicat, fireşte, lui Cesare Pavese. În localitatea colinară devenită toposul privilegiat al operei marelui scriitor, cca 30 de pavesişti (şi pavesiani) de pe mapamond ne-am distribuit în prelungite şi incitante întruniri de lucru, reevaluând exegetic singularul patrimoniu al uneia dintre personalităţile marcante ale literaturii italiene din trecutul veac.
Însă nu despre comunicările şi despre participanţii (unii dintre exegeţii glorioşi ai scriitorului) intenţionez să discut aici. Ci tocmai despre figura insolită a fotografului Mario Dondero, stins din viaţă duminică seara, la vila sa din Fermo. Şi o fac sub impulsul trăirilor cu totul singulare resimţite în acele câteva zile în peisajul unei toamne blânde, în discuţii plenare şi private ce începeau dimineaţa devreme şi se încheiau pe la miezul nopţii.
L-am cunoscut, într-o pauză de cafea servită în ambientul eternizat în pagini romaneşti pavesiene. Nu ştiam nimic despre el când, cu o naturaleţe rară, mi s-a prezentat, vorbindu-mi despre aventurile sale de fotoreporter hălăduind pe toate meleagurile lumii, inclusiv în Bucureştiul de pe la începutul anilor şaizeci, dar şi la Beijing, la Moscova, în Cuba, în SUA, la Paris îndeosebi, unde încă avea o reşedinţă. Ca şi în varii zone de conflicte (din Vietnam până în Algeria, în Maroc), ori în lunile de foc ale revoltelor studenţeşti de la Sorbona. Ceea ce m-a uimit a fost lipsa oricărui semn de orgoliu, dimpotrivă solicitudinea cu care m-a înconjurat pe toată durata sejurului, simplitatea evocărilor sale disperse, cu relatarea unor întâmplări nelipsite de insolit şi chiar de haz, dar mai ales absenţa oricărei implicări de natură ideologică mi-au conturat, atunci şi mai ales mai târziu, imaginea tonică a unei figuri cu totul excepţionale: un martor şi un protagonist activ al Istoriei întinse pe aproape un veac căreia i-a conturat pe hârtia fotografică un excurs de o autenticitate exemplară.
La banchetul final al acelui congres, care-a avut loc în Osteria vechii gări în care amintirea lui Cesare Pavese se dezvăluia cuceritoare, a ţinut să stăm alături: un fel de a spune, căci cu aparatul de fotografiat, la cei 71 de ani ai săi, s-a ocupat de fotografii, din toate unghiurile, pe toate chipurile, cu o sprinteneală şi o energie derutante.
Apoi, mi-a povestit despre „ferma” sa de la Fermo, din provincia Macerata, al lui Leopardi, de care mă simţeam atât de legat şi prin faptul că tocmai ce petrecusem două săptămâni în vara aceluiaşi an un stagiu de documentare la Recanati. M-a invitat insistent să-l vizitez acasă, unde îmi spunea că erau condiţii ideale de creat. N-am făcut-o. Un an mai târziu m-a sunat, cu o abia reţinută notă de regret, că trebuie să mă decid să-l vizitez, mai ales că se îmbolnăvise şi, în plus, şi-ar fi dorit să dăm curs unui proiect pe care mi-l sugerase la Santo Stefano Belbo, în clipa despărţirii: să dăm contur împreună excursului său biografic. Nu i-am cerut motivul pentru care se oprise tocmai la persoana mea, el care se bucura de prietenia şi de admiraţia atâtor celebrităţi italiene şi nu numai. A rămas şi acesta un mister. În timp, i-am contemplat operele, fotografiile intrate deja în patrimoniul cultural al planetei. Printre ele, revăd acum pe cea a lui François Mitterand, în 1959, pe Pasolini cu aparatul său de filmat privind spre Maria Calas, pe Pavese însuşi, un amfiteatru sorbonez în revoltă din mai 1968, dar şi, poate documentul cel mai semnificativ, grupul de scriitori din jurul mişcării Nouveau Roman, surprins în plin centru parizian.
Cât despre atât de fugarele raporturi, de câteva zile, pe care Mario mi le-a consfinţit nu-mi rămâne decât să le pasez acelei intrigante zone a umbrei din biografia fiecăruia dintre noi şi care e sortită să rămână lăcătuită pe veci.
Foto :
