Paradoxuri fiscale. autor Dr. N. Grigorie – Lăcriţa

0
262

Legile sunt ca pânzele de păianjen, care pot prinde musculiţele, dar care lasă să scape viespile şi bondarii; tot astfel dacă nimereşte în legi un sărac, e prins; iar dacă-i unul bogat sau iscusit la vorbă, le desface şi scapăMaxima a fost exprimată în mod asemănător de: (1) Zaleucus, legiuitorul Locrilor,  ap. Stobaeus, Florilegium 45,25; (2) Solon, la Diogenes Laertius, 1, 2,10; (3) Jonathan Swift, 1667 – 1745, Eseu critic asupra facultăţilor mentale, Irlanda.

„Atunci vor fi republicile fericite:

când domnitorii vor gândi sau gânditorii vor domni (Platon)

Se numesc paradoxuri fiscale raţionamentele din legislaţia fiscală care, din cauza unor greşeli ascunse, deliberate sau nu, duc la „evaziune fiscală legală”.

Evaziunea fiscală “legală” este arta de a interpreta şi de a aplica, în interes propriu, o prevedere legală neclară, ambiguă, susceptibilă de interpretări diferite, chiar contradictorii.

Evaziunea fiscală „legală” se înfăptuieşte, în general, cu ajutorul unor prevederi legale bine concepute în acest scop şi „strecurate” în legislaţia fiscală.

Mai concret, evaziunea fiscală “legală” este arta de a te sustrage de la plata unor obligaţii bugetare, prin interpreta şi prin aplicarea, ca fiind legală, a unei prevederi legale neclare, ambigui, susceptibilă de interpretări diferite, chiar contradictorii.

Din cauză că, o parte importantă din veniturile bugetare sunt sustrase pe calea (1) unor necuvenite returnări, restituiri, rambursări de obligaţii fiscale, şi (2) a unor nemeritate facilităţi fiscale, considerăm că şi aceste fapte trebuie incluse tot în categoria de evaziunea fiscală “legală”.

Sustragerea de la plata unor obligaţii fiscale, însuşirea, necuvenită, a unor sume de la buget, pe calea returnărilor, restituirilor, rambursărilor de obligaţii fiscale, şi a unor nemeritate facilităţi fiscale, prin interpreta şi aplicarea, ca fiind legală, a unei prevederi legale deficitare, constituie unul din marile paradoxuri fiscale.

În domeniul fiscalităţii, paradoxurile fiscale rămân necunoscute contribuabililor oneşti, dar se bucură de o atenţie deosebit de mare, atât din partea contribuabililor corecţi, dar aşi în evaziunea fiscală “legală”, dar, în special, din partea contribuabililor evazionişti, şi a grupurilor nelegitime de interese.

Cei mai mulţi dintre marii contribuabili, în special dintre cei care, direct sau indirect, deţin poziţii cheie în puterea politică, legislativă, executivă şi / sau judecătorească, intervin uneori, sau frecvent, după posibilităţi şi interese, chiar din faza de proiect a unei reglementări fiscale pentru a introduce în cuprinsul acesteia “greşeli pasionante”.

Marii contribuabili sunt foarte preocupaţi de elaborarea unor reglementări fiscale “predilecte”, încă din faza de concepere şi de elaborare a acestora, “strecurând” în cuprinsul lor unele „enunţuri ambigue” care dau naştere la “interpretări contradictorii”, generatoare de efecte utile pentru aceştia, dar în defavoarea bugetului de stat.

Numai în baza unor ambiguităţi (echivocuri) ascunse în cuprinsul unor prevederi legale se ajunge ca evaziunea fiscală “legală” să reprezinte arta de a raţiona corect cu legea pe baza unor reglementări corecte numai aparent.

Aşa cum între “evaziune” şi “legală” există un paradox (ciudăţenie, enormitate, absurditate), tot aşa şi între “a raţiona corect în temeiul legii” şi “reglementări incorecte” există acelaşi paradox: aşa cum nu poate exista „furt legal”, tot aşa nu se poate “raţiona corect în temeiul legii” pe baza unor “reglementări incorecte”.

Cu toate acestea, legislaţia fiscală din România, de după anul 1989, este o “legislaţie a paradoxurilor fiscale”, generatoare de:

1) evaziunea fiscală “legală”, înfloritoare pentru marii contribuabili;

2) diminuarea masivă a veniturilor bugetare, cu până la 60% în perioadele de vârf;

3) creştere a poverii fiscale şi a sărăciei pentru marea majoritate a contribuabililor oneşti şi a cetăţenilor.

Onestitatea celor mai mulţi contribuabili, precum persoanele fizice, trebuie înţeleasă şi prin faptul că, practic, aceştia nu au nici o posibilitate de a se sustrage de la plata impozitelor, în special a celor cu stopaj la sursă (precum impozitul pe salariu, impozitul pe venit, impozitul pe dividende, contribuţiile sociale etc.), a impozitelor şi taxelor locale etc.

În plus, aceştia nu au nicio posibilitate de a interveni, la nivelul puterii legislative (Parlamentului) şi executive (Guvernului), încă din faza de elaborare legislativă, de a influenţa emiterea reglementărilor în interes personal prin introducerea unor greşeli ascunse de care să profite ulterior prin sustragerea totală sau parţială de la plata anumitor obligaţii bugetare (impozite, taxe contribuţii bugetare).

Situaţie este cu totul diferită în cazul marilor contribuabili, în special a grupurilor de interese nelegitime care, direct sau indirect, deţin poziţii cheie în puterea politică, legislativă, executivă şi / sau judecătorească.

Un singur exemplu este edificator în acest sens.

Să luăm cazul României, în perioada de după anul 1989, când a fost posibil ca o societate comercială:

1. Să înceapă activitatea cu „aport de capital străin” de câţiva dolari (echivalentul a 2 – 3 euro). Chiar şi în ţările paradisuri fiscale (Offshore), capitalul minim necesar pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale cu capital străin, prevăzut prin lege, obligatoriu este de câteva zeci de mii de dolari, iar în frecvente cazuri chiar de peste 100.000 dolari.

2. Perioade îndelungate, de până la 20 de ani, să funcţioneze numai pe pierderi fiscale. Chiar şi în prezent, legislaţia fiscală din România permite unei societăţi comerciale să funcţioneze, fără nicio restricţie, pe pierderi fiscale şi contabile, adică fără a se înregistra cu profit fiscal şi / sau cu profit contabil.

3. În această perioadă, an de an, numeroase dintre aceste societăţi comerciale şi-a mărit patrimoniul, ajungând în prezent la milioane de euro.

4. În condiţiile în care asemenea societăţi comerciale s-au înregistrat, de aproape 20 de ani, numai cu pierderi fiscale, dar cu o creştere exorbitantă a patrimoniului, mai beneficiază (1) de scutiri şi reduceri la plata celor mai mari obligaţii bugetare şi / sau (2) de restituiri de anumite impozite, în special de tva.

5. Statul nu vede, nu aude, nu intervine, mărind în schimb povara fiscală a contribuabililor oneşti, în special a celor persoane fizice, chiar şi în condiţiile în care (1) pe calea evaziunii fiscale “legale” şi ilegale s-a ajuns să se sustragă, în unii ani, peste 40% din veniturile cuvenite bugetului de stat (chiar până la 60% conform unor puncte de vedere susţinute de persoane care au deţinut funcţii importante în conducerea ţării[1]), iar (2) gradul de sărăcie a cuprins circa o treime din populaţia ţării, în timp ce discrepanţele sociale devin catastrofale.

Efectiv, într-o asemenea ţară şi în asemenea condiţii, este vorba de o “politică fiscală evazionistă” în care se ia de la cei mulţi şi săraci şi se dă la cei puţini şi bogaţi.

Circumstanţele devin agravante în condiţiile în care, zi de zi, mass-media relatează cazuri, atât de persoane fizice ajunse la limita mijloacelor de subzitenţă, cât şi de persoane juridice care au sustras şi sustrag din bugetul statului, din banul public, până la zeci de miliarde de euro.

Din punctul de vedere al echităţii fiscale şi sociale, admiterea, tolerarea, chiar şi tacită, prin lege, ca o persoană, fizică sau juridică, să reuşească, chiar pe perioade îndelungate de timp, de până la 10 – 20 de ani, să se  îmbogăţească, permanent şi exorbitant, în condiţiile în care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile”, constituie primul mare paradox fiscal.

Paradoxul nr. 1 al echităţii fiscale: o persoană, fizică sau juridică, reuşeşte, chiar pe perioade îndelungate de timp, de până la 10 – 20 de ani, să se  îmbogăţească, permanent şi exorbitant, în condiţiile în care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile”. (N. Grigorie Lăcriţa)

Printr-o legislaţie fiscală paradoxală are loc (1) o redistribuire frauduloasă a veniturilor bugetare (a încasărilor din impozite), şi (2) o sporire a evaziunii fiscale “legale” şi ilegale, care conduc la creşterea poverii fiscale şi a sărăciei pentru unii, concomitent cu sporirea bogăţiei pentru alţii, cei săraci devin şi mai săraci, iar cei bogaţi tot mai bogaţi.

Într-o asemenea ţară, condusă, direct şi/sau indirect, şi de grupuri nelegitime de interese (= mafiote), statul a ajuns un fel de haiduc invers, care ia, pe cale fiscală (prin impozite, taxe, contribuţii), o parte importantă din veniturile celor mulţi şi săraci, pentru ca acestea să ajungă, pe cale redistribuirilor bugetare şi a evaziunii fiscale legale, la cei puţini şi bogaţi.

Evaziunea fiscală „legală” s-a înfăptuit, în general, şi se mai înfăptuieşte încă în România postdecembristă, cu ajutorul unor prevederi legale bine concepute în acest scop şi „strecurate” în legislaţia fiscală.

Din punctul de vedere al echităţii fiscale şi sociale, „folosirea statului, de către grupurile nelegitime de interese, pentru ca, pe cale fiscală (prin impozite, taxe, contribuţii), o parte importantă din veniturile celor mulţi şi săraci, să ajungă, pe cale redistribuirilor bugetare şi a evaziunii fiscale, legale şi ilegale, la cei puţini şi bogaţi”, constituie al doilea mare paradox fiscal.

 „Paradoxul nr. 2 al echităţii fiscale: folosirea statului, de către grupurile nelegitime de interese, pentru ca, pe cale fiscală (prin impozite, taxe, contribuţii), o parte importantă din veniturile celor mulţi şi săraci, să ajungă, pe cale redistribuirilor bugetare şi a evaziunii fiscale, legale şi ilegale, la cei puţini şi bogaţi”. (N. Grigorie Lăcriţa)

Aşa cum, în cadrul unui paralogism matematic, “toate numerele pozitive sunt negative”, tot aşa  avem şi “evaziune fiscală legală”, adică “furt cu ajutorul legii” sau “furt legal”, cel mai bun exemplu oferindu-l societăţile comerciale care, de aproape 20 de ani, lucrează numai pe pierderi (cheltuiesc mai mult decât veniturile obţinute) dar, între timp, şi-au sporit averea (patrimoniul) chiar de milioane de ori (de la circa 3 – 5 dolari în anii 1990-1991, până la miliarde şi chiar zeci de miliarde de dolari în prezent).

Faptul că nici o societate comercială nu-şi poate spori averea, prin mijloace legale, în condiţiile în care se înregistrează cu pierderi (cheltuielile sunt mai mari decât veniturile), este un adevăr fundamental, axiomatic care trebuie admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi.

Faptul că nici o societate comercială nu-şi poate spori averea, prin mijloace legale, în condiţiile în care se înregistrează cu pierderi (cheltuielile sunt mai mari decât veniturile), este un adevăr fundamental, axiomatic care trebuie admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi.

„Profitabilitatea este criteriul suveran al întreprinderii.” (Peter F. Drucker).

Indiferent că este vorba de persoane fizice (de simpli cetăţeni) sau de persoane juridice (de societăţi comerciale, fie ele şi dintre cele mai mari), este un adevăr fundamental, axiomatic care trebuie admis fără demonstraţie, faptul că:

Un venit anual de 20 lire, cheltuieli anuale de 19 lire, 19 şilingi şi 6 peni înseamnă fericire.

Un venit anual de 20 lire, cheltuieli anuale de 20 lire şi 6 peni înseamnă mizerie. (Charles Dickens, “David Copperfield”).

Altfel spus, o persoană care, lunar, obţine venituri, spre exemplu, de 1.000 lei, cheltuieşte 7.000 lei, dar mai şi acumulează bunuri 20 – 30 de mii lei, şi aceasta lună de lună, de aproape 20 de ani, este clar că nu a lucrat cinstit, legal.

În mod asemănător stau lucrurile şi în cazul societăţilor comerciale: în condiţiile în care, lună de lună, de aproape 20 de ani, lucrează numai pe pierderi, dar averea acestora a sporit, în unele cazuri chiar de la câţiva dolari la milioane de dolari, sau de la 10 lei RON, la zeci şi chiar sute de miliarde de lei RON, este clar că nu au lucrat cinstit, că totul s-a făcut prin evaziune fiscală, prin furt.

Legislaţia fiscală din ţara noastră a permis şi încă mai permite acest lucru.

Aceste societăţi comerciale au întocmit, an de an, bilanţul contabil, cu respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare, l-au depus la organele fiscale, unde a fost verificat şi vizat de legalitate (adică de „bună purtare”).

Viza de legalitate, obţinută pe bilanţul contabil, de societăţile comerciale care, de aproape 20 de ani, lucrează numai pe pierderi, nu reprezintă altceva decât un “certificat de bună purtare”, o confirmare a legalităţii activităţii desfăşurate.

În plus, activitatea acestor societăţi comerciale a fost verificată, de organele fiscale, chiar de mai multe ori într-un an, iar prin actele de control încheiate s-a mai emis câte un “certificat de legalitate a activităţii desfăşurate”.

În aceste condiţii, chiar dacă este de domeniul evidenţei că averea acestor societăţi comerciale nu a fost obţinută pe căi licite, este de-a dreptul paradoxal să intervii ulterior (cum s-a încercat, de mai multe ori, în mod politicianist) cu prevederi legale, cu aplicabilitate retroactivă, prin care să stabileşti că aceste unităţi nu puteau să se îmbogăţească în condiţiile în care au lucrat pe pierderi şi să treci la impozitarea cu 90% a averii obţinută în anii în care activitatea s-a desfăşurat cu pierderi.

Principiul neretroactivităţii legii este stabilit clar, precis şi la modul imperativ atât prin Codul Civil, cât şi prin art. 15 din Constituţia României.

În condiţiile în care nu suntem în stare să reglementăm corespunzător prezentul, va fi cu atât mai greu să ne luptăm cu fantomele trecutului.

Este ca şi când am conduce o maşină şi, obsedaţi de trecut (de ce este în spate), privim mai mult în oglinda retrovizoare decât prin parbriz, ignorând ceea ce este în faţă, fapt pentru care săvârşim accidente.

Începutul trebuie făcut cu alinierea legislaţiei fiscale din ţara noastră, inclusiv pe problema în discuţie, la legislaţia ţărilor dezvoltate, unde este de neconceput ca o societate comercială la care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile să poată funcţiona, lună de lună, an de an, de până la 20 de ani, cu pierderi şi, pe de asupra, să se mai şi îmbogăţească rapid şi exorbitant.

Trebuie avut în vedere că în stabilirea obligaţiilor fiscale se respectă un principiu de lege fundamental, universal valabil, conform căruia judecarea unei fapte se face pe baza actelor normative în vigoare la data producerii sale.

În aplicarea acestui principiu s-a prevăzut clar, precis şi la modul imperativ, prin fiecare lege a bugetului de stat că:

Controlul fiscal pentru stabilirea, urmărirea şi încasarea debitelor pe anii precedenţi, în limita perioadei de prescripţie, se efectuează, potrivit prevederilor, actelor normative în vigoare, la data operaţiunilor supuse controlului.”

În condiţiile în care legislaţia fiscală dintr-o anumită perioadă a prezentat numeroase şi serioase neajunsuri, care au lăsat loc aşilor în evaziune fiscalălegală” pentru a se sustrage de la plata unor importante obligaţii bugetare, aceştia nu pot fi condamnaţi, ulterior, pentru faptul că au valorificat din plin posibilităţile oferite de lege pentru a se îmbogăţi prin sustragerea „cu legea în mână” de la plata unor impozite, taxe, contribuţii către stat.

Unul din principiile fundamentale de drept, universal valabile, prevede că faptele ce au avut loc în trecut, pe baza unor legi în vigoare atunci, nu pot fi desfiinţate pentru motivul că legiuitorul înţelege să dea o reglementare juridică nouă acestor fapte.

Spre exemplu, agenţii economici nu aveau cum să-şi desfăşoare activitatea în anul 2004 cu respectarea prevederilor legale în vigoare în anul 2009, sau în anul 2020.

În cazul în care ar avea loc asemenea judecăţi, s-ar produce serioase perturbări sociale, s-ar deschide calea arbitrarului, ar dispare orice siguranţă, nu ar mai exista încredere în lege şi legalitate, cu grave consecinţe negative pentru ordinea economică şi socială.

A da guvernanţilor libertatea să judece fapte consumate după prevederi legale ulterioare, diferite faţă de cele în vigoare la data producerii acestora, este nelegal (încălcând prevederile Codului civil) şi neconsituţional (contrar art. 15 din Constituţia României).

Aceasta ar însemna a instaura arbitrariul şi a nesocoti principii de drept fundamentale, universal valabile, precum principiul nerectroactivităţii legii.

Paradoxal este faptul că fiecare dintre conducătorii puterii politice, legislative şi executive care au fost până acum s-au manifestăm îngroziţi (fiecare la rândul său, când au fost la putere) de amploarea fenomenelor trecute de corupţie şi de evaziune fiscală, dar au refuzat să înceapă cu prezentul, au refuzat să intervină categoric şi să introducă legi corespunzătoare numai şi numai pentru motivul că au constatat că trecutul (aparţinând altor conducători ai puterii politice, legislative şi executive) nu a fost reglementat corespunzător, că „foştii”, din culpă sau deliberat, au promovat legi predilecte, care au fost folosite pentru îmbogăţirea unor grupuri de interese nelegitime, clientelare, politicianiste.

*

Dreptul fiecărei persoane, fizice şi juridice, de a-şi reduce la minimum obligaţiile bugetare (impozite, taxe, contribuţii etc.), şi de a-şi maximiza profiturile, prin orice mijloace legale, inclusiv prin folosirea unor reglementări necorespunzătoare (necorespunzătoare pentru stat), a fost subliniat, pentru prima dată, de genialul Adam Smith (1723 – 1790) care, cu circa 230 de ani în urmă, în celebra sa carte „Avuţia naţiunilor” a scris precizat:

Fiecare om, atât timp cât nu încalcă legile, are dreptul deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine.

Judecătorii englezi şi americani şi-au însuşit remarca lui Adam Smith, prezentată anterior, devenită o adevărată maximă, un adevăr axiomatic. În procesul Helvering vs. Gregory, ce a avut loc la Curtea Supremă a Statelor Unite, judecătorul concluziona în depoziţia finală:

Fiecare cetăţean are dreptul să îşi aranjeze în aşa fel lucrurile încât să-şi minimalizeze obligaţiile fiscale. Nimeni nu trebuie să îşi planifice veniturile şi cheltuielile în funcţie de exigenţele maxime ale Ministerului de Finanţe; nici un cetăţean nu are datoria patriotică de a plăti maximum de taxe.

Un alt judecător britanic a concluzionat astfel, într-un proces în care un om de afaceri s-a folosit de neajunsurile legislaţiei fiscale pentru a-şi maximiza profiturile, inclusiv prin neplata impozitelor:

Nici un individ din această ţară nu are nici cea mai mică obligaţie, morală sau de altă natură, de a-şi conduce afacerile de aşa manieră încât să verse cât mai mult din veniturile sale fiscului”.

 

 


[1] A se vedea studiul “Economia subterană în România”, realizat de Centrul Român de Politici Economice (CRPE) din cadrul Institutului Naţional de Statistică (INS), prezentat în ziua de 6 septembrie 2001 la Banca Naţională a României (prezentat şi de ziarul Cotidianul din 7 septembrie 2001), în care se menţionează că economia subterană a reprezentat în anul 2000 aproximativ 45% din produsul intern brut (PIB) – sectorul oficial.