“Mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii”
Troparul marii sărbători a Maicii Domnului, de o frumuseţe poetică aparte, spune: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre”. Dacă moartea creează angoase şi frică, însoţite de jalea despărţirii, a coborârii în singurătatea mormântului întunecat, moartea Maicii Domnului este plină de linişte şi iubire, de tindere spre Viaţa cea veşnică şi de mişcarea înspre lumina cea neînserată. Moartea Maicii Domnului devine adormire, mutare la Viaţă, devine un răsărit luminos al zilei celei de taină şi nesfârşite. Aşa se face că sărbătoarea nu este nicidecum tristă şi funebră, ci plină de lumină şi bucurie. Nu mai este tristeţe, ci veselie.” Or, chiar dacă Maica Domnului e mai presus decât toată făptura, totuşi e una dintre noi. Destinul ei poate fi şi destinul nostru. Şi noi, prin moarte, ne putem muta la Viaţă. Nu în zadar într-una dintre cele mai cunoscute pricesne în cinstea Maicii Domnului o rugăm pe aceasta: „Să ne duci cu tine/ Unde calea-ţi duce,/ Să ne duci în Ceruri,/ La Fiul tău dulce.” “Adormirea” este termenul pe care Biserica îl foloseşte atunci când vorbeşte de sfârşitul vieţii pământeşti al unei persoane. “Este un cuvânt care are înţelesul de stare din care te poţi trezi. El nu-ţi da posibilitatea să vorbeşti de trecere în nefiinţă, cum adeseori greşit se vorbeşte despre o persoană decedată. Cuvântul “adormire” implică mişcarea de la o stare la alta, de la un mod de existenţa la alt mod de existenţă. Hristos îi va dărui acestui cuvânt, înţelesul pe care îl asociază cu învierea. Când El ajunge în casa lui Iair, a cărui fiică, de numai 12 ani, abia murise, spune: “Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme” (Luca 8,52). Maica Domnului este singura dintre sfinţii Bisericii Ortodoxe care are o rânduială liturgică a punerii în mormânt, asemănătoare cu cea a Mântuitorului. Credincioşii care participă la Slujba Vecerniei Adormirii Maicii Domnului cântă imnuri precum Prohodul şi Binecuvântările Maicii Domnului, iar Epitaful Maicii Domnului este purtat în procesiune împrejurul locaşului de cult, precum este purtat cel al Mântuitorului în Vinerea Mare. Această rânduială nu are menirea de a pune un semn de egalitate între ea şi Hristos, ci de a arăta înrudirea cu Fiul ei. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este considerată de mai mulţi teologi drept “Paştele verii”, fiind sărbătoarea cea mai cunoscută în popor din acest anotimp şi cea mai importantă din cele închinate Născătoarei de Dumnezeu. În această zi, creştinii sărbătoresc atât moartea şi îngroparea, cât şi învierea şi înălţarea la cer a Maicii Domnului. În icoana Adormirii Maicii Domnului, Fecioara Maria este reprezentată stând întinsă pe pat, în mijlocul Apostolilor, în vreme ce Hristos primeşte în braţe sufletul Maicii Sale, simbolizat printr-o figură mică de copil îmbrăcat în alb. Deasupra acestei scene, Maica Domnului este aşezată pe tron într-o mandorlă pe care îngerii o poartă spre ceruri, reprezentare care vine să întărească şi mai mult Înălţarea sa la ceruri. Scena cu Antonie, evreul care s-a apropiat de patul funerar al Maicii Domnului, cu gândul de a-l răsturna, apare în majoritatea icoanelor Adormirii. Potrivit Tradiţiei, când acesta a pus mâna pe pat, un înger i-a tăiat amândouă mâinile :”fără de veste odată cu orbirea i s-au tăiat şi mâinile ce au rămas lipite de pat…” (Acatistul Adormirii, condac 4). Preacinstirea Maicii Domnului este atât de importantă încât noi, ca ortodocşi, nu ne putem imagina desfăşurarea drumului nostru către sfinţenie fără ea. Icoana ei este în fapt icoana Bisericii. Ea s-a făcut, după cum învaţă Sfinţii Părinţi, “a două Eva”, Eva cea adevărată, şi prin această ea este adevărata mamă a neamului creştinesc, cea căreia ne rugăm: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi ! Amin.
Preot Liviu Săndoi
