La Rio de Janeiro / Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către Jair Bolsonaro după un scrutin forțat și consecință a demiterii popularei premiere cu orientare de stânga, Dilma Rousseff.

Fost (și actual, în special în contextul rolului uriaș al militarilor în țara ce-a trecut deja, din 1974, printr-o cruntă dictatură militară și protejați prin multiple privilegii) general, un fanatic partizan al torturii și al crimei, Bolsonaro și-a axat Puterea în acești trei ani aproape exclusiv pe programe punitive, altminteri anunțate din campanie, țintele fiind educația, cultura (intoleranța sa față de gândirea liberă și, deci, față de intelectuali fiind arhicunoscută), dar și clasele medii și sărace, asimilate de el, cu toți cei ce i se opun, „comuniștilor”. Că el și regimul său au substrat fascist, oricât de disimulat sub eticheta unui liberalism de tip trumpist, fie acesta și de extracție sud-americană din ultima sută de ani, e identificat și catalogat ca atare, din interior și mai ales din afară.

Un slogan al său, reiterat când a dispus măsuri de austeritate pentru educație și cultură, Gata cu ospățul, dragi comuniști!, circulă deja public pe urmele altora de-acum istorice, precum acea stafie care umbla cândva prin Europa.

Nu m-aș fi angajat într-un astfel de discurs dacă din cutele memoriei nu m-ar instiga, prea des și insistent, amintirea săptămânilor petrecute, într-o vară, europeană dar iarnă acolo, de acum aproape cincisprezece ani, în Sao Paolo, apoi în orășelul Assis, la un congres internațional, invitat de doi tineri universitari, și, apoi, la Rio, cetatea natală și sacră, pentru el, a prietenului academician Marco Lucchesi, poet, critic și traducător de o consacrată notorietate internațională.

Însă un secund imbold al acestor rânduri îl datorez unui incitant reportaj apărut în presa italiană la finele lui ianuarie a.c. realizat de scriitorul și jurnalistul din Peninsulă Rocco Cotroneo. Titlul însuși e elocvent: Rio De Janeiro și marele resentiment. O călătorie post-electorală, așadar, semnificativ împărțită între cartierul Barra da Tijuca, fieful lui Bolsonaro, și centrul istoric, critic și rezistent, la jocurile de sorginte dictatorială.

Cel dintâi e al celor bogați, afaceriști, neo-capitaliști pro-americani și protrumpiști, politicieni îndeosebi cu eredități dubioase și cu apetituri pentru luxuri exorbitante, corupți și traficanți de droguri, „locul ideal spre a da pe gât un vin de trei euro de mai multe ori pe zi”, cum îi declară reporterului italian un șef de restaurant italian și în care nu ajung decât vizitatori de același calibru cărora nu le plac cartierele sărace și locuitorii lor.”Barra – notează jurnalistul – e de fapt Jair Bolosonaro și bolsonarismul: neliniștitor, neașteptat dar covârșitor fenomen politic al epocii noastre ce se intersectează cu trumpismul la nord și cu suveranismul transatlantic, cu un ochi în oglinda retrovizoare la fascismul latino-american al militarilor și, deci, un loc în care șeful actual al Braziliei nu putea să locuiască decât aici, într-o vilă somptuoasă, de ani de zile, cu deschidere la ocean, cu ziduri înalte dublate de fire electrice, telecamere peste tot. Un cartier cât o capitală mondială de bariere și sisteme de siguranță”.

Răsărit în anii 80 pe o fâșie de plajă oceanică grație unui mare arhitect căruia acum îi e rușine de propria-i operă, el a devenit ținta preferată mai întâi a celor mai bogați, apoi au sosit cei din clasa mijlocie grație anilor de boom economic din mandatele lui Lulla, ex-președintele sindicalist acum în închisoare, însă crizele repetate, îndeosebi recesiunea din acești ultimi ani și din care nu există ieșire, i-au făcut pe aceștia să abandoneze cartierul și să se întoarcă la cele anterioare. O economie bazată pe sectorul edilitar care s-a blocat și a lăsat palate și viloaie neterminate, iar șomajul a reactivat imensul grad de sărăcie și de inegalitate, nesiguranței fizice proprie metropolei adăugându-i-se grija zilei de mâine.

Și tocmai acesta pare să fie secretul succesului accesului la Putere a lui Bolsonaro, a cărui unică „ideologie” are ca suport cultul resentimentului. În logica contextului electoral, acest element nu se putea lipsi de suportul unei corupții difuze la toate palierele, inclusiv și îndeosebi la cel al politicii și administrației, alimentând o stare de mânie și de dezgust în rândul masei de alegători. Un exemplu dintre cele mai grăitoare îl constituie încarcerarea ultimilor patru guvernatori ai statului Rio de Janeiro și totul, inclusiv trimiterea după gratii a fostului președinte Lulla, fie și pe scenariu cvasi-ficțional dezvăluit de o parte a media, pe fondul operațiunii Lava Jato, un fel de Mani Pulite italiană, dar, cum se dovedește documentat, mult mai feroce decât aceea.

Asta nu-l împiedică pe Bolsonaro să uzeze de mașinăria mistificării și a manipulării, inclusiv prin cenzurarea media, el, ca trumpist, neezitând să-și trimită zilele trecute tocmai propriul fiu ca ambasador la Washington.

În centrul vechi al cetății lucrurile sunt, dacă nu pe dos, atunci cel puțin ambigue: între neliniștea că noii guvernanți ar putea să reediteze dictatura militară și speranța că în societatea informatizată, lichidă, cu definiția baumaniană, nu va fi cu putință. Miza se află tocmai în mâinile intelectualilor, o elită social-democratică (departe însă de vreo reminiscență „comunistă”) care s-a afirmat și întărit în anii mandatelor lui Lulla, un sindicalist care tocmai în educație și în cultură a investit enorm.