În toată istoria culturii universale, există, din câte îmi pot seama, foarte puţine opere – în cea mai largă semnificaţie a termenului – ale căror temei şi finalitate să le constituie ceea ce am putea numi o „pedagogie a eşecului”.
Nu iau, desigur, în calcul un aleatoriu criteriu de ordin tematic.
Există, neîndoielnic, o întreagă bibliotecă, literară şi istoriografică, consacrată eşecurilor, unele răsunătoare, de la „Eliada” homerică la ultimele romane semnate de autori iluştri, de la Goethe (cu Faust, dar şi cu „Suferinţele” bietului său Werther) la Stendhal, Dostoievski, Flaubert, Cehov, Kafka, Pasternak ori Orwell.
Sunt, aproape toate, „poveşti” ale unor eşecuri, în perspectiva existenţei disputate între succes şi insucces, între împlinire şi prăbuşire. Nu despre acest subiect tare ce măsoară destinul omenesc în dimensiunea sa aporetică, adică între bine şi rău insist aici, ci provocat de o opinie a unuia dintre autorii – scriitor, jurnalist şi cineast de geniu, Pier Paolo Pasolini – care mi-au marcat, în multe privinţe, existenţa şi modesta mea devenire culturală.
Printre cele mai insolite opinii ale sale (alături de apărarea lumii ţărăneşti şi a ordinii morale a acesteia, ca şi diatribele contra consumismului şi contra revoltelor şaizecioptiste cu protagonişti odrasle ale burgheziei şi ale protipendadei cu stare din acei ani), mi-a atras atenţia cea apărută într-un articol ce avea să intre în cuprinsul cărţii sale postume cu titlul „Scritti corsari” („Scrieri corsare”) .
Îl reproduc mai jos, fără alte comentarii, lăsând cititorului prilejul unei evaluări pe măsura propriului discernământ, nu fără invitaţia la o reflecţie mai profundă.
Unica ipoteză de lectură pe care îmi îngădui s-o sugerez e de a distinge între refuzul unei „didactici” a victoriei cu orice preţ, incluzând „călcatul peste cadavre” – de o actualitate nu mai puţin profetică –, şi apologia unei înfrângeri ca dat existenţial pus în ecuaţia unui fel de pedagogie a eşecului, în acord cu acel „puţin sacru” al său şi, cu siguranţă, al fiecăruia dintre noi.
Pier Paolo Pasolini,
Cred că ar fi necesar să educăm noile generaţii în spiritul valorii înfrângerii.
Al gestionării acesteia.
Al umanităţii ce izvorăşte din ea.
Să construim o identitate capabilă să anunţe o comuniune de destin, în care se poate eşua şi relua de la capăt fără ca valoarea şi demnitatea s-o ştirbească.
Să nu devină o profitoare socială, să nu treacă peste trupurile celorlalţi ca să ajungă prima.
În această lume de învingători vulgari şi necinstiţi, de carierişti falşi şi oportunişti, a oamenilor care contează, care ocupă puterea, care jecmănesc prezentul, ce să mai spunem de viitor, o lume a tuturor nevroticilor de succes, a vizibilităţii, a ajungerii.
Acestei antropologii a învingătorului prefer de departe pe cel ce pierde.
E un exerciţiu care-mi iese bine.
Şi mă reconciliază cu puţinul meu sacru.
