Eseistul, şi ceea ce mai este domnia sa, Andrei Pleşu, ne parfumează de dată recentă, cu o stupidă lecţie de morală: „O nouă icoană, secera şi ciocanul”, arătându-se indignat de discursul Sanctităţii Sale, Papa Francisc, în Bolivia, care i-ar fi „turtit fesul”. Potrivit ritualului, nu-l omite din meniu pe Victor Ponta, cu soarta sa cea crudă, fără nici-o logică legătură, cu ceea ce pomeneşte în textul propriu-zis. Ce-l oripilează de fapt pe „biograful îngerimii”, cel care şi-a oferit serviciile „ca independent” mai fiecărei dintre administraţiile care au „fericit” România în ultimii 25 de ani? Nimic altceva, decât o posibilă evadare din „fişa postului” a Sanctităţii Sale, prin discursul său „stupefiant prin tematică, prin stilistică şi prin aparatatul de protocol care l-a însoţit.” „Nu vreau să aud din gura unui mare prelat, ceea ce pot auzi – şi aud de ani de zile – din gura oricărui politician, uns cu toate unsorile demagogice cochete ideologic(…) Oricum a se slăbi cu austeritatea”. Excesele belicoase ale domnului Andrei Pleşu, altminteri om citit, gâdilat pe semne doar de cugetările ferocelui amic, Gabriel Liceanu, care produce, cum ne înştiinţează Nicolae Breban al doilea „Apel către lichele”, sunt mai degrabă dezavuabile. Chiar dacă Andrei Pleşu se vrea şarmant. Faptul că preşedintele bolivian, Evo Morales, „purtând o vestă pe care se afla imprimant chipul eficientului asasin Che Guevara” a făcut la 9 iulie a.c. cadou Suveranului Pontif, aflat în vizită în La Paz „o sculptură de lemn reprezentând secera şi ciocanul” prilejuieşte lui Andrei Pleşu să vorbească, într-un registru periculos de tranşant, de un „derapaj papal” şi alte abureli, referitoare la simbolistica comunistă a „secerei şi ciocanul”. De fapt nici nu este inedit, fiindcă se scandalizase anterior de acest cadou original cotidianul italian de dreapta „Libero”, acesta titrând „Hristos crucificat a doua oară”. Despre Jorge Mario Bergoglio, sosit la Vatican, spre a devenit Papa Francisc, se vorbeşte în toată lumea în termeni de deplină curtoazie, fiind considerat un Papă modern, uman, care priveşte viaţa cum este ea. Protestantul Barack Obama, însuşi, s-a arătat impresionat de simplitatea şi empatia sa, recunoscând nu demult contribuţia Vaticanului la reapropierea, dintre SUA şi Cuba, după 50 de ani de răceală. Deloc un fleac. Tratând oamenii, cum sunt aceştia, şi nu cum ar putea să fie, iubindu-i spre a deveni ceea ce sunt capabili să fie, Papa Francisc se arată ca un om de excepţie, repetând mesajul evanghelic: umanitatea este făcută pentru a iubi şi pentru a fi iubită, pentru că Dumnezeu este dragoste. Între pildele Sanctităţii Sale, adversar tenace al intoleranţei de orice natură şi searbăda lecţie de morală a lui Andrei Pleşu, literalamente de neînţeles, nu putem decât opta pentru cel care suscită o simpatie cvasi-universală, personalitate a anului trecut pentru „Le Monde”, liderul spiritual al unei religii în pierdere de viteză în multe regiuni ale lumii, cel care încarnează ceea ce predică. Aclamat până la delir în Piaţa Sfântul Petru, de la Vatican, cu dragoste pentru defavorizaţii omenirii – copii, bătrâni, handicapaţi, săraci – Papa Francisc rămâne un model credibil, o autoritate morală într-o lume tulbure. Un reper de bunătate umană, un apărător al familiei, considerată „un miracol”. Să mai revenim, doar puţin, asupra unei afirmaţii, din textul de-a dreptul insolent al eseistului Andrei Pleşu: „chipul eficientului asasin Che Guevara”. Rămânem doar parţial nedumeriţi. Cum pentru „obiectivitate” nici-o vorbă despre agentul CIA, Felix Ismael Rodriguez, cel care la 9 octombrie 1969, după capturarea lui Che Guevara în Bolivia „îi taie mânile de la încheieturi” – cu omenie probabil –, deşi cercetări mai recente menţionează şi decapitarea, spre a conferenţia în urmă cu nişte ani la Bucureşti, nici-o apreciere? „Cred sincer că Papa Ioan Paul al II-lea se răsuceşte în mormânt”, cogită ţărcovnicul ideologic Andrei Pleşu, cu instincte de comisar politic gata să strige ce merge şi ce nu merge. Şi noi am putea crede aşa ceva, dar dintr-o altă perspectivă. Deocamdată ne răsucim pe pământ, relecturând „Parabolele lui Iisus”, scrise chiar de Andrei Pleşu de unde aflăm o învăţătură: nu trebuie să abandonezi cu totul discernământul, în nici-o împrejurare.
