Copil fiind, miresmele teilor ce răzbăteau de peste gârla natală în serile de început de iunie intrau într-un firesc ce sfârşeau prin a decreta încă o dată sentimentul perenităţii Naturii. Şi a legăturii acesteia cu noi, cei ce primeam, astfel, cu legământ de armonie, ofrandele acesteia. Abia mai târziu, prin mijlocirea Bibliotecii, aceleaşi miresme de tei aveau să mi se asocieze, ca într-un pact tainic, de numele Poetului. Al lui Eminescu, desigur. Şi n-am încetat prin ani să reflectez la această asociere ca la un eveniment înscris într-o dimensiune a sacrului.
Cu câteva zile în urmă, pe drumul meu obişnuit spre centrul Craiovei, urcând pe lângă suferindul edificiu al Colegiului „Carol I”, m-am trezit copleşit, brusc, oarecum neaşteptat, de aceleaşi miresme ale teilor (revigoraţi, resuscitaţi, reînviaţi), cu care împărtăşisem, cândva, comuniuni rare. Adolescentine. Sentimentul de copleşire se datora înainte de toate unei aţipeli a memoriei: uitasem, mi-am dat seama, de acei tei pe lângă care trecusem de-a lungul întregului pasaj de la ultima lor înflorire.
Acum, sub impactul ispitei de a-mi contura un gând legat de Eminescu, a cărui crudă – şi neverosimilă – moarte avea să se producă într-un 15 iunie cu 126 de ani în urmă, la Bucureşti, bag seamă că n-am încetat niciodată să leg mireasma şi frumuseţea florilor de tei de destinul său. Şi al nostru. Şi iarăşi, ca printr-o metamorfoză alchimică din străvechi eposuri, nu mă pot sustrage convingerii că destinul ne-a intrat într-o aceeaşi operaţie simbiotică. Nefericirea Poetului altoită peste nefericirea noastră: sustras unei Istorii nu mai puţin nefericite şi devenit, prin veac, o stea polară a neamului său; nefericit şi acum, sub tentativele de uzurpare a geniului său de către nişte amarnici toboşari, mai guralivi şi mai de nimic chiar decât simbriaşii criminali ce i-au înlesnit tragicu-i sfârşit.
Mă întrebam, într-un studiu mai amplu publicat cu peste două decenii în urmă în jurul problemei actualităţii eminesciene, dacă „se poate trăi, astăzi, fără Eminescu”? Formula îşi avea, atunci, un suport organic în contextul unei campanii deşănţate contra Poetului angajată de o publicaţie naţională („de elită”) şi care puţin după centenarul morţii sale îl dezmoştenea de nobleţea epitetului de naţional. Nu fiindcă n-ar fi fost ca atare, naţional adică, ba tocmai de aceea: prea naţional, aşadar, „naţionalist”.
N-a contat – şi nu contează pentru astfel de spirite hămesite de nonsens – faptul că Poezia e un botez al limbii, naţionale, şi că tocmai de aceea naţionalul îi e intrinsec. Arta e înainte de toate formă, în care sunt turnate idei altminteri la îndemână, urmând ca numai fuziunea lor osmotică să-i confere valoare. Şi perenitate.
Şi da, răspundeam atunci, se poate trăi şi fără Eminescu. Şi încă foarte bine. Şi mai scriam că, în definitiv, e un adevăr nu doar principial, dar şi faptic, din moment ce există milioane de români, unii neştiutori de carte, care n-au auzit de el şi care trăiesc liniştiţi, dacă nu cumva fericiţi, cu ei înşişi. Se poate trăi fără Eminescu, tot aşa cum se poate trăi şi fără Dante, fără Dostoievski, fără Shakespeare; şi tot aşa cum se poate trăi fără cafea, fără bere Ursus, fără ciocolată, fără internet, fără tv ori fără FB…
Problema este că, în cazul lui Eminescu, ca şi în cazul altor personalităţi marcante din istoria culturală a lumii noastre, fără el sentimentul integral al identităţii noastre ar fi – este! – mult mai precar.
Revin la tei şi la miresmele sale îmbălsămând arşiţa acestei zile de iunie. Cândva, înrobit de asocierea involuntară dintre aceste miresme şi numele Poetului, notam că, pe linia unei demitizări pe care o consideram necesară, asocierea n-ar trebui să însemne că „teiul românesc ar fi devenit… eminescian”.
Acum, sub lama aspră a caniculei, simt nevoia de a mă corecta: uneori, pentru unii dintre noi, mireasma revărsată din florile unor tei de pe aleea unui parc capătă ceva din aura eminesciană.
