Eurodeputatul Monica Macovei este o persoană gravă, rar încercată de zâmbet şi seninătate. Verdictul îi este mai la îndemână decât demonstraţia argumentată. Poate şi pentru faptul că enunţarea verdictului presupune mai puţine cuvinte, cel mult clişee, deficitul de vorbe, mai îngrijite, fiind evident la eurodeputatul PDL. Care ne înştiinţează pe blogul personal că „aşa numita viziune a USL de reorganizare administrativă are la bază principiul «să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic»”. Citatul respectiv, altminteri incomplet, la care te pufneşte râsul, este o replică a lui Farfuridi, în nemuritoarea piesă de teatru „O scrisoare pierdută”. Ori, dacă emisia verbală, cu un izbitor caracter oligofrenic, reprezintă „un principiu” în opinia Monicăi Macovei, ceea ce constituie, fireşte, un aport inestimabil, o addenda la istoria critică a operei lui Caragiale, atunci Pristanda şi, evident, Brânzovenescu, pot fi bănuiţi de… axiome. De fapt, şi Farfuridi, şi Pristanda, şi Brânzovenescu, şi întreaga lume tribală a lui Caragiale se aseamănă cu PDL-ul în toate gesturile, ticurile verbale şi, mai ales, marea trăncăneală. Avem şi în opera lui Caragiale, un personaj vesel, Guţă Cotoi, în slujba Guvernului, şi nu mai continuăm. Eurodeputatul Monica Macovei scrie, să fim scuzaţi, într-o stilistică anostă, deloc îngrijită, ceea ce nu-i o nenorocire, cum e, de pildă, logica sa privind diminuarea numărului de judeţe. Justificarea cu reducerea birocraţiei, a cheltuielilor publice, accesarea şi folosirea eficientă a fondurilor europene e un amestec de vorbe nerumegate, de gălăgie, de euforie, pe care o întâlnim în lumea lui Caragiale. Fiindcă acolo vorbitul reprezintă suprema voluptate, visul de aur al fiecăruia, iar prostia vicleană este o forţă căreia nimic nu-i poate rezista. Face ravagii, deşi nu înfricoşează, ţine de ordinea acelei lumi. Monica Macovei aparţine unui partid „bolnav de euforie” şi altele erau pretenţiile la persoana sa, bănuită a avea o experienţă de viaţă, fiindcă a trăit inclusiv momentul ultimei împărţiri administrativ-teritoriale a ţării. Şi poate ar trebui să-şi amintească, fie şi vaf, ce spunea fostul lider comunist Nicolae Ceauşescu la prima Conferinţă pe ţară a secretarilor comitetelor de partid şi a preşedinţilor consiliilor locale comunale (25 decembrie 1971), referitor la revenirea la entitatea administrativă numită judeţ, tocmai pentru dezvoltarea echilibrată a ţării, „apropierea conducerii centrale de unităţile de bază, lichidarea unor verigi intermediare (…) pentru a asigura, astfel, soluţionarea mai operativă a problemelor”, renunţându-se „la raioane”, dar şi la o structură administrativă greoaie, precum regiunea, impusă de ocupanţii sovietici. Şi acum despre „baroni”. Ce sunt ei? Nişte aleşi locali, unii în mod repetat, probabil în temeiul performanţelor, dar democratic. Dar „baronii locali” sunt, oare, piedica dezvoltării economice şi accesării de fonduri europene? Prefecţii numiţi de Guvern, care veghează, în calitate de tutelă administrativă, de agent şi organ unipersonal al Guvernului, sunt ideali pretutindeni? Ne permitem doar două observaţii: 1. Reorganizarea administrativă nu este prevăzută în programul de guvernare, şi 2. Nu există un stadiu de impact privind eventuala aplicare a acestei reorganizări. Ne oprim cu comentariul fiindcă, în lumea lui Caragiale, fondul strică formele, tot aşa cum vorbitorul strică limba. Trăncăneala e un balamuc verbal. Omul caragialesc e purtător de haos. O altă dezvoltare, mult mai argumentată juridic, era de preferat din partea eurodeputatului PDL Monica Macovei.
