Un primar din părţile locului, cu vechime în administraţia publică locală, dacă vechimea asta prezintă vreo importanţă, alta decât investiţia de încredere a oamenilor, ne spunea deunăzi o realitate de la el de acasă. De la Ostroveni, să nu creăm curiozităţi inutile. „Arată bine câmpul, după ploile binefăcătoare din ultimele zile”. Gheorghe Oprescu, un specialist – şi încă unul de soi pe vremea când se ocupa numai de agricultură – ştie ce vorbeşte. Când luna mai, prin sudul judeţului, este udată de ploi, nelăsând răgaz secetei să dea asaltul, lucrurile se leagă. Înfiripându-se nădejdi întemeiate. Scapă rapiţa, plantă tehnică, „bănoasă”, cum i se spune, scapă grâul, principala cultură cerealieră de Doljului, din moment ce ocupă circa 156.000 ha, şi lasă porumbul să vegeteze neperturbat de caniculă, pe cele numai 80.000 ha. Acelaşi lucru şi pentru floarea-soarelui. Semnele anului agricol, care interesează prea puţin în comparaţie cu ştirile mondene, sunt tonice. Pentru Economice.net, consilierul superior al DADR Dolj Ion Gavrilescu afirmă că 16.000 ha ocupate cu rapiţă, sensibilă din cale-afară la temperaturi scăzute, anunţă bună producţie destinată fie exportului, fie procesării de unităţile care produc biodiesel. Priveliştea e incredibilă. Rapiţa se va strânge chiar luna viitoare. Se trudeşte cu o tenacitate greu comparabilă, în lumea rurală a Doljului. Şi asta o ştiu toţi care mai au rude sau părinţi şi nu uită să treacă pe unde s-au născut şi au copilărit. Valabilă rămâne rostirea anonimă „cine munceşte are”. Că banul se produce cu trudă neostoită – asta o ştiu bostănarii Dăbuleniului, dar şi legumicultorii din Desa – Poiana Mare, ca să ne oprim la „arii consacrate”. Dar mai sunt şi altele. Multe s-au schimbat în lumea rurală a Doljului, tot mai departe de un trecut apropiat, dacă ne referim la înnoirile de tot felul, perceptibile pe multiple planuri, numai „munca fizică” din zori până în seară, în solarii sau în câmp deschis, nu a putut fi substituită cu altceva. Şi nici nu există semne că s-ar putea petrece aşa ceva decât cu preţul dispariţiei satului. În mai, când salcâmii dau să înflorească, „să-nnebunească”, aşa cum zice Tudor Gheorghe, grâul arată bine, de un verde crud închis – vindecat de orice tristeţe şi lacom de lumină –, dar primăvara e, de fapt, anotimpul unei singure culori, reciclând un optimism atât de mult pus la îndoială şi alinând orice fantastică împletitură de gânduri.
