Mario Vargas Llosa, admirator al lui Fidel Castro şi apoi… neo-liberal!

Scriitorul peruan, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2010, care s-a săvârşit din viaţă deunăzi, avea 89 de ani. O figură epică, ambivalentă chiar controversată. El este unul dintre cei 4 muschetari, autorii aşa zisului boom literar latino-american al anilor 60, alături de columbianul Garcia Marquez, argentinianul Julio Cortazar, mexicanul Carlos Fuentes, dar, în egală măsură cel mai occidental şi mai liberal, de limbă spaniolă, cunoscut pentru ciocnirea (inclusiv fizică) intelectuală cu Garcia Marquez. Vargas Llosa, ajuns la Academia militară din Lima la 14 ani, începe devreme să colaboreze la un ziar local. Studiază la Universitatea din Lima, dar îşi finalizează studiile în Spania, Franţa şi Anglia. Primul său roman adevărat, publicat în 1963 se intitula „Oraşul şi câinii”, un roman anti-militarist, la care reacţia adevăratelor ierarhii militare şi guvernamentale peruane a fost furioasă, culminând cu arderea simbolică a 1000 de exemplare într-o piaţă publică. Vargas s-a arătat interesat de ezitările dilemelor morale din personajele sale, de împingere către posibile transformări sociale juste, dar niciodată spre revoluţii concrete. Prietenia sa cu Castro n-a durat mult. Dacă în 1967 era aproape de castrism, cu timpul, influenţat de Karl Popper, va îmbrăţişa ideile liberale, încât Margaret Thatcher devine muza sa politică. Un episod legendar, petrecut cu martori oculari în Mexico City, în 1976: peruanul l-a pleznit cu pumnul pe Garcia Marquez, încât acesta a căzut la pământ. Motivul? Ceva legat de soţia sa Patricia. În 1990 Mario Vargas Llosa va candida la funcţia de preşedinte al Perului, oferind o platformă economică şi financiară de inspiraţie neo-liberală. Va pierde în faţa lui Fujimori şi va părăsi ţara devenind cetăţean european. În cartea sa de memorii „Peştele în apă” (Humanitas, 2005) povesteşte despre sistemul democratic instaurat în Peru în 1980, după 12 ani de dictatură militară care se va prăbuşi în cele 20 de luni de guvernare ale lui Alberto Fujimori, care a preluat puterea la 28 iulie 1990 jurând să respecte Constituţia şi statul de drept. Nu mai puţin dramatic a fost dispariţia forţelor politice care au alcătuit Frontul Democratic, printre care şi Mişcarea pentru libertate, pedepsite pentru că au apărat Constituţia ţării. În cartea sa „Peştele în apă”, cu extremă sinceritate şi forţă expresivă explică motivele care l-au determinat să intre în arena politică.