După 24 de ani încă se mai aduce în discuţie, ceea ce n-ar fi o nenorocire, apartenenţa unor politicieni fie la FSN şi, pe cale de consecinţă, la Partidul Comunist, fie „iradierea” mai tinerilor politicieni, a unora dintre ei, de cei cu pedigree ex-comunist. Până şi preşedintele PDL, Vasile Blaga, altminteri un politician hârşit pe scena politică, a simţit nevoia unei replici pe această temă, printr-un raţionament uscat, la o aluzie a preşedintelui Traian Băsescu, duminică seara, la emisiunea „Jocuri de putere” de la Realitatea TV. Şi a declarat aşa Vasile Blaga: „(…) BPN al PDL actual este extrem de tânăr, vicepreşedinţii nu au fost nici membrii ai Partidului Comunist, nici ai FSN-ului, pe când domnia sa (n.r. – Traian Băsescu) a fost şi a spus-o (…) de fapt în 2004”. Că nu s-au stins încă, în spaţiul public, toate dezbaterile derivate din anticomunismul-postcomunist, de altfel o contra-ideologie mai necruţătoare decât acidul sulfuric, este de înţeles, mai ales că pentru nu puţini asemenea abordări s-au dovedit şi lucrative. S-ar putea spune câteva lucruri aici. Nicăieri comunismul n-a căzut în urma unui referendum, a unei consultări populare. După cum nicăieri nu a fost adus pe o asemenea cale. Aranjamentele succesorale ce s-au petrecut la vârf, în cadrul unor mese rotunde, n-au presupus reprezentativitate democratică pentru nici una din părţi. În România, lucrurile au avut o altă derulare, asupra căreia nu mai insistăm. Lecţia rătăcirii comuniste de la sfârşitul secolului trecut a fost înţeleasă, putându-se vorbi de o eroare intelectuală, ca să-l cităm pe Francois Fuet. Vorba deşteaptă a lui Petre Ţuţea, „iertat” că la 20 de ani jura pe „Pravda” şi o săruta stârnind amuzamentul prietenilor: „Ar fi fost o imbecilitate să nu fi fost. De ce-aş fi fost cu comunismul, altfel decât Eliade cu legionarismul”? Anticomunismul-postcomunist nu s-a dovedit blamabil atâta vreme cât a avut un sens. Deşi nu sensul, ci nonsensul istoric pare să rămână impus de intelighenţia de dreapta „egal” conştiinţă eliberată, plus subvenţie. Nu avem un meci de box nesfârşit între socialism şi liberalism, avem o bufonadă ideologică heteroclită şi mai cu seamă interesată, într-o etică hemiplegică. În toate limbile pământului, asemenea piruete verbale se cheamă ipocrizie. Trebuie să ne ruşinăm cei care ne-am născut şi am trăit ani buni în comunism? Capitalismul nu oferă egalitatea şi nici prosperitatea mult visată. Are crizele lui, nu rareori prelungite şi dureroase, exprimate şi prin înspăimântătoare austeritate. Dar să nu omitem: despărţirea de comunism s-a făcut fără mari regrete şi fără doliu. Inamicul comunismului a fost şi rămâne democraţia veritabilă, nu surogatele ei. Or, când inclusiv social-democraţii lui Victor Ponta se duc timid spre dreapta şi nu scot o vorbă despre locurile de muncă, dincolo de retorica găunoasă de la care am plecat, iată ce ne arată un sondaj IRES de acum câteva zile: dacă ar avea loc alegeri prezidenţiale şi Nicolae Ceauşescu ar trăi, 66% dintre români ar fi gata să-l voteze. Condamnăm comunismul şi îl reevaluăm pe Ceauşescu. Interesant. Cum e cu putinţă o asemenea anamorfoză, o asemenea schimonosire a memoriei? Poate că răul devine în amintiri vag euforizant. E, desigur, o păreere. Pe unde înoată, în sondajul menţionat, Mihai Răzvan Ungureanu, Cătălin Predoiu, Crin Antonescu, Elena Udrea nu mai spunem. Şi nu e vorba de fidelitate ideologică sau de nostalgii bolnave, ci de provocările lumii în care trăim, o lume în care liderului de la Beijing, Xi Jinping, i se pune la Bordeaux şi apoi la Paris covorul roşu, nu pentru că este comunist, ci pentru că ţara sa este capabilă de investiţii şi să ajute o economie în derivă. Şi asta în ţara în care un fost lider al PCF, Robert Hue, citat deja de Francois Revel în „Marea paradă”, oferea refrenul: „Comunismul e un cireş minunat, pe care, datorită unui hazard, nu cresc decât ciuperci otrăvitoare”.
