PROFIL DE ARTIST. Interviul săptămânii / Actorul Valer Dellakeza: „Îmi doresc sănătate, regizori şi cronicari pricepuţi!”

0
301
Valer Dellakeza

A intrat în teatru „în pantaloni scurţi” şi a ieşit „în baston, la pensie”, cum mărturiseşte, zâmbind îngăduitor cu timpul. Căci cuprinde în aceste cuvinte aproape 60 de ani… Adică o viaţă, în care Valer Dellakeza a avut sub picioare aceeaşi scândură, cea a scenei Teatrului Naţional din Craiova. 

A fost Unchiul Vanea din piesa lui Cehov, în regia lui Mircea Cornişteanu (stagiunea 1988-1989), personajul cu care consideră s-a „născut” ca actor: „Mi-a marcat existenţa nu numai prin grandoarea lui, ci mai ales prin reuşita execuţiei”. A fost Madam Ubu din „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, după A. Jarry şi W. Shakespeare, spectacolul lui Silviu Purcărete realizat în 1990-1991, care a primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Teatru şi Premiul UNITER în 1991, iar la Festivalul de la Edinburgh i s-a decernat Premiul Criticii pentru cel mai bun spectacol de teatru şi Premiul Fundaţiei Hamada pentru excelenţă artistică. A fost, de asemenea, Demetrius din „Titus Andronicus”, de Shakespeare (1991-1992, regia Silviu Purcărete), iar mai târziu Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (1998-1999, regia Vlad Mugur), pentru care în 2000 UNITER îi decerna Premiul pentru cel mai bun actor al stagiunii.

În total, peste o sută de personaje interpretate, care „au tras brazde adânci în suflet, lăsând, de cele mai multe ori, amintiri frumoase, dar şi suferinţă, pentru că munca cu personajul nu se termină niciodată, totdeauna mai găseşti câte ceva în a-l împlini”. Care i-au fost cele mai dragi? Imposibil de spus: „Cum să aleg dintre atâtea vieţi cărora eu le-am dat chip şi suflet?!”. Poate spune însă cu certitudine că, într-o carieră de peste 50 de ani, „întâlnirile cu marii regizori au fost, din păcate, cât se poate de rare, dar toate de bun augur”. Şi mai ştie că, teatrul fiind o prelungire a fiinţei sale, a avut darul de a se feri de ridicol, „de a simţi când un regizor vine cu lecţia neînvăţată”: „Nu am acceptat spiritul gregar şi nici sacrificiul de a juca în spectacole proaste”. De reproşat sieşi ar fi poate că niciodată nu a ştiut să se bucure pe de-a-ntregul de aplauze… Şi ar mai fi un „mare păcat” avut pe scenă: „Acela de a fi, dacă nu cel mai bun, printre cei mai buni!”.

Pentru actorul Valer Dellakeza, anul 2012 – în care a sărbătorit împlinirea a 70 de ani – a fost unul al recunoaşterii depline: UNITER i-a acordat Premiul pentru întreaga activitate, iar din partea municipalităţii a primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al Craiovei. „Cine spune că nu-l interesează nici premiile şi nici ce scriu cronicarii e un mincinos!”, afirmă acesta, cu un aer serios şi amuzat, deopotrivă, pe figura blândă de bunic. Pentru 2013 şi următorii, tot ce îşi doreşte este „sănătate, regizori şi cronicari buni”. I le dorim şi noi cu prisosinţă, urarea însoţind cei 71 de ani pe care actorul i-a împlinit nu cu mult timp în urmă, pe 29 martie.

 

„Pe scenă am avut un singur mare păcat: acela de a fi, dacă nu cel mai bun, printre cei mai buni!”

–  Domnule Valer Dellakeza, aţi dedicat aproape o viaţă Teatrului Naţional din Craiova – pe a cărui scenă debutaţi în anul 1968. Oficial, căci aventura cu teatrul aţi început-o prin ’54, pe când eraţi încă elev Dacă ar fi să rezumaţi acest timp al creaţiei în câteva fraze, cum l-aţi descrie?

Madam Ubu din Ubu Rex cu scene din Macbeth- regia SILVIU PURCĂRETE, in turneu la Edinburgh

–  E greu şi puţin, în acelaşi timp, să descrii o viaţă de om în doar câteva fraze. Copilăria mea, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea mea au avut sub picioare aceeaşi scândură, cea a scenei Teatrului Naţional din Craiova. Adică am intrat în teatru în pantaloni scurţi şi am ieşit în baston, la pensie. Am sperat, am dorit, am iubit, am urât, am admirat, am cunoscut mărirea, am fost aplaudat – venerat chiar! –, am avut alături actori mari de la care am învăţat meserie, am crezut în publicul pe care l-am format. Am fost şi laş, dar am şi apărat, cu orice preţ, principii în care am crezut. Şi pentru că pe scenă am avut un singur mare păcat, acela de a fi, dacă nu cel mai bun, printre cei mai buni, vă asigur că am avut şi câţiva prieteni care „m-au urât că nu sunt ca ei, iar eu i-am iubit că nu sunt ca mine”. Şi toate, toate astea în Teatrul meu şi în Craiova mea!

„Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar niciodată, să mă bucur din plin de aplauze!”

Cum se vede din spatele cortinei scena – un spaţiu al emoţiei, cum se văd colegii actori – cu care împărţiţi şi succese, şi frământări, poate şi mâhniri, cum se vede publicul – cel care vă „răsfaţă” la fiecare apariţie cu aplauze?

Alături de Ilie Gheorghe, în Trahanache şi Tipătescu din "O SCRISOARE PIERDUTĂ" la Teatrul Naţional Craiova, 1973

–  Marea  majoritate a colegilor mei sunt actori de toată isprava. Îi respect şi îi aplaud ca nimeni altul. Alături de ei n-am pierdut nici o bătălie. De cele mai multe ori înţelegerea, convieţuirea pe aceeaşi scenă reprezintă cheia marilor spectacole, iar secretul succesului a fost acela că regizorii au folosit „cartea de bucate”: adică nu au pus orice fel de ingrediente, numai să poată să vândă. Totul a fost făcut la microscop, cu migală, cu trudă, pe cântar electronic.

Regizorul trebuie să fie Dumnezeul momentului! Trebuie să gândească spectacole la care, dacă intri ca spectator, nu se poate să ieşi cu mâna goală.

Cum teatrul este o prelungire a fiinţei mele, am avut şi am darul de a mă feri de ridicol, de a simţi când un regizor vine cu lecţia neînvăţată. Nu am acceptat spiritul gregar şi nici sacrificiul de a juca în spectacole proaste, care, din nefericire, inundă teatrul de azi.

Dacă ceea ce se întâmplă pe scenă nu este făcut cu bucurie, cu plăcere, ci  este făcut la întâmplare, existenţa teatrului este fără sens. Sensul trebuie descoperit. Pe scenă, informaţia însoţită de imagine se consumă pe viu, în direct şi de aceea emoţia este mult mai puternică.

Cât despre aplauze – ca formă de apreciere, aflaţi că nu mi s-a întâmplat niciodată, dar niciodată, să mă bucur din plin de ele. Nu ştiu cum de se întâmplă, dar întotdeauna, fir-ar al naibii, atunci, la aplauzele de la final, îmi vin în minte momentele din spectacol pe care nu le-am speculat îndeajuns, pe care, într-un fel, le cred neîmplinite. Din acest motiv, de multe ori, mi s-a reproşat că nu ştiu să mă bucur de succes.

Mulţumirea apare doar atunci când de rodul muncii tale se bucură mai mult cei din jurul tău. Tu trebuie să ai rezerve, să ai treaz cel de al treilea ochi cu care să te măsori. Şi aici îmi sunt martori spectatorii.

„Personajele jucate încă se zbat în mine, îmi sunt alături până la sfârşitul zilelor”

–  Aţi fost Jupânul Jacques din „Avarul” de Molière (stagiunea 2004-2005, regia Lászlo Bocsárdi) şi Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Mugur, pentru care în anul 2000 primeaţi Premiul UNITER, trecând prin dramaturgia shakespeariană – Madam Ubu din „Ubu Rex cu scene din Macbeth” (1990-1991), Demetrius  din „Titus Andronicus” (1991-1992), Orsino din „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului” (2003-2004), toate trei în regia lui Silviu Purcărete, şi ajungând astăzi la Senectus din „Caligula” de Albert Camus, în regia aceluiaşi Lászlo Bocsárdi, şi la Aga… MITĂ Dandanache din „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, pusă în scenă de Mircea Cornişteanu. Care dintre cele peste o sută de roluri pe care le-aţi interpretat de-a lungul anilor v-au fost mai dragi?

Unchiul Vanea din piesa "Unchiul Vanea" a lui Cehov - 1989

–  În 1989 am fost Unchiul Vanea din „Unchiul Vanea”, în regia lui Mircea Cornişteanu. Acesta este personajul cu care m-am născut ca actor. Un personaj care mi-a marcat existenţa nu numai prin grandoarea lui, ci mai ales prin reuşita execuţiei. De altfel, cu un regizor în formă, cu o distribuţie de acelaşi rang şi cu un scenograf pe măsură – Ştefania Cenean, nu este greu să te impui.

Iar mă puneţi la grea încercare! Cum să aleg dintre atâtea vieţi, cărora eu le-am dat chip şi suflet, pe cea mai dragă?! Personajele le duci cu tine. Se topesc unele  în altele pe nesimţite, căpătând altă identitate. Doar trupul rămâne cel de dinainte, dar şi acesta hrănit de sufletul pe care îl poartă în noua lui identitate: când drept ca bradul, când doborât.

Chiriaşi legali ai trupului meu, fără chirie, cu viaţa personală pe stop, când timpul rămâne încremenit, egal cu sine însuşi, ca la computer, personajele interpretate au tras brazde adânci în suflet, lăsând, de cele mai multe ori, amintiri frumoase, dar şi suferinţă ca după o iubire neîmplinită. Şi asta pentru că munca cu personajul nu se termină niciodată. Totdeauna mai găseşti câte ceva în a-l împlini. Personajele jucate încă se zbat în mine, îmi sunt alături până la sfârşitul zilelor. Datorită unora dintre ele, atunci când le jucam, aveam impresia că ating cerul cu mâna.

–  V-a atras nu numai mirosul „scândurii”, ci şi pelicula cinematografică – fie că vorbim de televiziune, fie că ne referim la marile platouri de filmare –, ce a păstrat până acum nu puţine poveşti care v-au avut protagonist. Cea mai recentă, „Tatăl fantomă”, s-a bucurat de succes. Cât de confortabil vă simţiţi pe această scenă?

–       Nu, să nu exagerăm. Nu am abuzat de cinematografie! Relaţia cu filmul a fost de succes, atât cât a fost, datorită mie, şi efemeră, din cauza lor.  N-a fost să fie!

„Din nefericire, în viaţa de actor nu toate marile roluri te duc în cartea de istorie”

–  Care au fost marile întâlniri – sub semnul Thaliei şi nu numai – care v-au marcat în această jumătate „artistică” de secol? Dar… marile prietenii?

În Iţic din "Tache, Ianke şi Cadâr", Teatrul Naţional Craiova, regia Valentina Balogh, 1972

–  Într-o carieră de peste 50 de ani, întâlnirile cu marii  regizori au fost, din păcate, cât se poate de rare, dar toate de bun augur. Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Tompa Gabor, Bocsárdi Lászlo, Mircea Cornişteanu sunt regizorii care au marcat teatrul nostru.

Roluri mari, roluri mici, pe toate, le-am strâns în buchet şi după fiecare premieră, în tăcere şi în sinea mea, de bucurie, le-am udat cu lacrimi. Din nefericire, în viaţa de actor, nu toate marile roluri te duc în cartea de istorie. Multe roluri principale nu înseamnă şi multe succese, ci doar abilitatea de a trece de la un eşec la altul cu entuziasm. Poţi fi actor „de serviciu” şi când joci rol principal, când accentul spectacolului cade pe cu totul altceva, sau când există neşansa ca altul, cu un rol mai mic ca al tău, să fie mai bun, sau când îţi dai seama că deviza muncii acelui spectacol este „scapă cine poate”!

Ehe, şi HAR-ul ăsta nu pogoară la toţi şi de fiecare dată. Pogoară doar atunci când eşti acolo şi de acolo, dar mai ales când ai norocul să-l prăvălească cineva peste tine. Şi într-o atare situaţie vă asigur că succesul şi celebritatea, atunci când le dobândeşti, devin pietre de moară. Dacă pasiunea e puternică, dacă credinţa că ceea ce faci e bine şi ţi se potriveşte, atunci beatitudinea succesului nu te ocoleşte.

Niciunde nu poţi vorbi, în acelaşi timp, şi despre succes şi despre prietenie. Par două noţiuni total antagonice! Ele pot fi alături, cred, doar atunci când posesorul lor este conştient de valoarea lui exactă, când este în stare „să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi”, conform principiului că „Nimic nu schimbă părerea ta despre un prieten mai mult ca succesul – al tău, sau al lui”!

„Domnule, eu nu pot trăi în alt oraş din ţara asta, darămite într-o altă ţară?!”

–  Cum vedeţi Craiova – oraşul care, la momentul aniversării a 70 de ani, în 2012, v-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare”, în semn de recunoştinţă pentru marile calităţi artistice care vă definesc, pentru capacitatea de a vă dărui prieteniei şi tuturor celorlalţi, pentru marea dragoste purtată acestui oraş şi oamenilor săi?

În Ducele Orsino din "Noaptea de la spartul târgului", Teatrul Naţional Craiova, regia Silviu Purcărete - 2005, la Jerusalem

–  La această întrebare încerc să vă răspund printr-o povestioară. Când galbenul şi roşul frunzelor se topesc în griul cerului, atunci, într-o toamnă, toamna anului 1964, am început să frecventez, ca student, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. A fost anul care, în calitate de „boboc”, a coincis cu intrarea în Divizia A la fotbal a Ştiinţei Craiova (Universitatea Craiova). Ei bine, când ascultam la difuzorul din dormitorul meu de la cămin emisiunea „Fotbal minut cu minut” şi când dădea legătura cu Sebastian Domozină la Craiova, îmi ascundeam de ruşine capul în pernă şi, de dor de casă, plângeam ca ploaia!

Ce să vă mai spun? Să vă reamintesc că la întrebarea unui ziarist, după cei 10 ani în care, în sfârşit, am reuşit să încheiem ocolul pământului, dacă în lungile peregrinări nu mi-a trecut prin cap să rămân într-o altă ţară, i-am răspuns scurt şi precis: Domnule, eu nu pot trăi în alt oraş din ţara asta, cum îţi poţi imagina că aş accepta viaţa într-o o altă ţară?!

Şi asta nu din mândrie, din patriotism, ci, poate, dintr-un soi de comoditate, de teamă să nu mă rătăcesc, de teamă că n-aş mai putea fi în stare să iubesc la fel de mult alţi oameni, alte obiceiuri, alte locuri, şi fără iubire… Dar mai ales din disperarea că n-aş mai avea aceleaşi vise.

„Ca peste tot, şi în teatru există competiţii constructive de tot felul”

–  Tot în 2012, în primăvară, UNITER v-a recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate. Un an al recunoaşterilor, aşadar…

–  Ca peste tot, şi în teatru există competiţii constructive de tot felul: de la cea în care concurezi cu tine însuţi până la cea de la Edinburgh. La urma urmei, aşa ne diferenţiem unii de alţii. Ce ne-am face dacă n-ar exista învingători şi învinşi? Înfrângerea e dureroasă, ştiu, dar ţinând cont că orice vindecare începe prin durere, înseamnă că e de bine. Ş-apoi, competiţia este un „rău” necesar, care ne ţine în alertă, ajutându-ne să creăm continuu. Iar cine spune că nu-l interesează nici premiile şi nici ce scriu cronicarii e un mincinos! E trist că noi facem istoria şi că alţii o evaluează şi o consemnează, uneori, pe alături de cauză, dar asta este o altă poveste.

Da, aşa este, anul 2012 a fost un an al recunoştinţei. Am primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Craiova, iar pentru cei 70 de ani de viaţă conducerea instituţiei a hotărât să arunce o poză cu chipul meu pe coperta a treia a revistei SpectActor. Înduioşător gest!

Vreau însă să asigur pe toată lumea că merit cu prisosinţă acest al doilea Premiu UNITER, pentru că şi eu sunt unul din cei care, în mod determinant, a adus şi celelalte mari premii naţionale şi internaţionale panopliei teatrului românesc, cum ar fi cele două premii de la Edinburgh: Premiul criticii şi cel de Excelenţă, luate în compania unor nominalizări de răsunet, ca, Peter Brook, Tadeusz Kantor, Yukio Ninagawa, Deborah Warner, apoi Premiul Americii, acordat la Montreal cu o concurenţă de mari regizori ai lumii – Ariane Mnouchkine, Robert Wilson, ca şi alte 10 premii internaţionale şi peste 100 naţionale. Şi astea toate în 10 ani! Am trăit 10 ani de bucurii artistice unice şi irepetabile!

Cum să nu fiu fericit când la Edinburgh, în 1991, unul din cotidienele de mare tiraj din Marea Britanie, anunţând câştigătorul la secţiunea teatru, a reprodus fotografia mea din spectacol, iar sub ea era menţionat „Premiul Criticii se acordă Teatrului Naţional Craiova”. Asta nu înseamnă că diploma era a mea şi că trebuia să plec cu ea acasă. Premiul a fost acordat teatrului, în mare, şi fiecăruia din realizatori, în parte. Cu siguranţă că înaintea mea putea fi fotografia lui Purcărete, a lui Ilie Gheorghe, a lui Boroghină, dar m-au ales pe mine pentru feminitatea, gingăşia, frumuseţea chipului personajului jucat de mine – Madam Ubu.

„Din cauza timpului sau banilor, uneori doar am trecut prin marile oraşe ale lumii”

–  De Cetatea Băniei aţi fost şi veţi rămâne iremediabil legat cu sufletul. Ce alte locuri din astă lume, văzute în peregrinările dvs. … teatrale, dar nu numai, păstraţi însă în inimă?

Cebutâkin din "Trei surori" de A.P.Cehov - TEATRUL NAŢIONAL CRAIOVA - 2010

–  Sigur că, având norocul să colind lumea în lung şi lat, asistând la multe schimbări de decor, am cunoscut obiceiuri şi mentalităţi cu totul diferite de ale noastre, dar fenomenul teatral a fost mai peste tot primit şi gustat la fel. Doar temperamentul în a ne mulţumi a fost, uneori, altul, dar cu acelaşi sens. Vreau să vă fac o mărturisire: din cauza timpului scurt sau din considerente materiale ale organizatorilor – ale celor care ne-au invitat –, uneori doar am trecut prin marile oraşe (ţări, mai bine zis) ale lumii.

La Dublin, am fost invitaţi să jucăm, hors-concours, doar un spectacol, şi ăla la matineu. Dacă n-ar fi rămas premiile şi însemnările criticilor de teatru, n-am fi putut face dovada participării noastre la marile festivaluri. Apropo de Dublin: în ziua plecării spre Irlanda, în curtea Naţionalului bucureştean, ne-am întâlnit cu Florin Zamfirescu şi când i-am spus că suntem invitaţi doar pentru un singur spectacol, a oftat şi mi-a mărturisit: „M-am săturat să vă tot invidiez”!

Îmi aduc aminte că la Istanbul, după spectacolul „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, la miez de noapte, când mergeam către autocarul care ne ducea la hotel, un grup de tineri, strânşi mănunchi, scanda numai pentru ei: Purcarete, Purcarete, Purcarete…

La Tokyo, invitaţi fiind cu „Titus Andronicus”, am jucat la Teatrul Globe. Acolo exista obiceiul ca, după premieră, realizatorii spectacolului să fie invitaţi la Taverna Shakespeare, care se afla în incinta teatrului, mai precis sub scenă.  Un fel de pivniţă cu pereţii vopsiţi în alb, cu un bar cu cinci rafturi, lung de 5-6 metri, plin cu tot felul de băuturi. Acolo, actorii interpreţi, în spiritul personajelor jucate, aveau obligaţia să inventeze un cocteil pe care să-l treacă în Cartea de Onoare a tavernei. Eu – Demetrius şi Vladimir Juravle – Chiron, doi monştri violatori, cei doi fraţi de la care porneşte nenorocirea în textul dramatic, am conceput un amestec de vodcă&vodcă în care am pus o vişină ce  simboliza fecioria Laviniei. O altă obligaţie era aceea de a ne iscăli pe albul pereţilor, alături de alţi mari actori ai lumii care trecuseră pe acolo. Ca să fiu sigur că voi dăinui, am făcut acest lucru în vreo două-trei locuri, constatând cu uimire că nu eram singurul căruia îi dăduse prin minte aşa ceva. Şi uite aşa, în fiecare seară coboram în tavernă şi „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, până dimineaţa. Ba, pentru că nu ne înţelegeam cu cei care serveau la bar, au pus un băţ cu care doar atingeam sticla băuturii preferate şi aia venea! Norocul meu a fost că totul nu a durat decât o săptămână, altminteri dădeam în darul beţiei!

Sigur că au fost şi situaţii când am avut timp de muzee, de promenadă şi de insignifiantul, măruntul, puţinul shopping, dar astea au fost excepţii. Noi n-am făcut turism! Munca în repetiţii, în acomodarea cu scena, în spectacole, a fost ţinta noastră… şi asta s-a văzut.

Politica dusă de Emil Boroghină şi respectul trupei faţă de el au dat roade. Boroghină a ştiut să facă din noi un colectiv unit, cu personalităţi marcante, fără vedete în sensul distructiv, cu o concentrare şi putere de muncă rar întâlnite. A ştiut să ne facă să ne înţelegem între noi, să vorbim toţi aceeaşi limbă. Soarta unei asemenea trupe nu este alta decât SUCCESUL! Şi a fost cu prisosinţă.

„Maeştrilor Teatrului Românesc le ofer dragostea mea şi le sărut mâna!”

–  Ce a fost au consemnat cronicarii, ce este vedem pe scena Teatrului Naţional din Craiova ori pe marile ecrane şi ne bucură sufletul… Ce v-aţi dori să (mai) fie?

Jupânul Jack din "Avarul" - Teatrul Naţional Craiova, regia Laszlo Bocsardi, 2005

–  Sănătate, regizori şi cronicari pricepuţi! Dacă de prima sunt aproape sigur,  „selecţia” regizorilor, dacă nu e business, e supărător de precară. Arta a devenit precum corbii albi: din ce în ce mai rară!

Cât despre critică, dacă e în cunoştinţă de cauză, ar trebui să devină  artă, eseu, parfum franţuzesc. Dar când aceşti activişti culturali, scriitoraşi de duzină, „cronicari” de ocazie lipsiţi de orice cultură a spectacolului, fără nici o jenă, comit cronici dramatice în care vorbesc mai mult despre autorul dramatic, ori povestesc acţiunea piesei, decât despre jocul actorilor, despre gândul regizorului, iar atunci când o fac devin brusc super-esteţi, fără argumente serioase, având impresia că există cineva care să-i ia în serios, ajung paralel cu ceea ce se întâmplă de fapt pe scenă.

Apropo de „critici”, permiteţi-mi să vă povestesc celebra conferinţă de presă acordată de Meşterul Vlad Mugur după succesul fulminant al Teatrului Naţional din Craiova cu spectacolul „Aşa este (dacă vi se pare)”, după Luigi Pirandello, jucat pe scena Naţionalului bucureştean. La întrebarea maestrului „De ce credeţi că Valer Dellakeza a jucat şi Laudissi şi Prefectul?”, primul care a încercat să gândească a îngăimat: „Pirandello, în jocul cu masca, a încercat…”, altul „Dacă, de când ne naştem purtăm fiecare câte o mască…”, al treilea „Masca, ca şi jocul oglinzilor, spunea Pirandello în…” şi tot aşa al patrulea, al cincilea etc. Sunt convins că nu vorbeau prostii, dar cele relatate de domniile lor nu aveau nimic comun cu adevărul spectacolului în care jucam noi. Meşterul i-a ascultat, nu i-a contrazis cu nimic şi, mucalit cum era, i-a lămurit: „…Nu,  mămică, n-a avut cine să joace Prefectul! Singurul în care aveam încredere era Ilie Gheorghe, dar el repeta la Sibiu cu Purcărete, aşa că i-am încredinţat şi acest rol tot lui Dellakeza şi mă bucur că am avut acest fler”!

Doamne, ce spectacol! Ce distribuţie perfectă! Am plâns, jur că este adevărat, când am văzut „cortina” de catifea de pe fundalul acestui grandios spectacol, cortină care delimita şi sublinia în acelaşi timp ideea de „teatru în teatru”, agăţată sinistru într-un alt spectacol cu totul submediocru.

Vă rog să-mi permiteţi să vă mai fac o destăinuire: în întreaga mea carieră mi s-a întâmplat doar de câteva ori să stau la arlechin şi să-mi privesc cu nesaţiu colegii. La „Tache, Ianke şi Cadâr”, „Azilul de noapte” în regia lui Dan Alecsandrescu, „Preşul” şi „Unchiul Vanea” ale lui Cornişteanu şi la „Aşa este (dacă vi se pare)”

Revenind la „cronicari”, la cei doi-trei inşi cu acces la te miri ce foi de revistă, care au impresia că abia acum, cu ei odată, inventăm teatrul la Craiova, mă simt nevoit să le reamintesc că „sunt vechi, domnilor”, potoliţi-vă! Şi asta le-o spun eu, Master la Academia lui Purcărete, la Academia lui Vlad Mugur!

Şi pentru că Dumnezeu e cu mine mai tot timpul, mi-a oferit în urmă cu ceva timp, ca să-mi umple sufletul de bucurie, o trecere în revistă, un regal al actorilor români numit Gala teatrului şi filmului de televiziune, emisiune în reluare transmisă de TVR1. Acestor Maeştri ai Teatrului Românesc le ofer dragostea mea şi le sărut mâna!