Potrivit EUobserver, poziţia preşedintelui Traian Băsescu la summit-ul european de vineri, consacrat situaţiei din Libia, ar fi determinat o ieşire nervoasă din partea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, ceea ce a făcut pe cancelarul german Angela Merkel să intervină şi să facă apel la calm. Germania şi Franţa s-au situat pe poziţii divergente la summit-ul de vineri, în privinţa modului în care blocul european ar trebui să reacţioneze la criza din Libia. „În acest moment, România nu susţine o soluţie militară în Libia, considerând că poate fi o eroare politică majoră”, a spus preşedintele Băsescu, la finalul reuniunii extraordinare a Consiliului European. România s-a declarat şi împotriva recunoaşterii Consiliului Naţional de Tranziţie constituit la Benghazi, condus de fostul ministru al Justiţiei, Mustafa Abudel Jalil. O poziţie similară celei a lui Traian Băsescu a avut şi premierul bulgar, Boiko Borisov, care a reamintit liderilor UE că reprezentanţii acestui consiliu din Benghazi sunt oameni care au torturat cadrele militare bulgare, timp de opt ani, ceea ce a costat aprope 60 de milioane de dolari ţara vecină. Pe de altă parte, tensiunile dintre Franţa şi Bulgaria în legătură cu subiectul infirmierelor bulgare nu sunt noi. În 2007, Cecilia Sarkozy, fostă primă doamnă a Franţei, a mers în Libia pentru a negocia eliberarea celor şase cadre medicale, deci discuţiile cu Tripoli erau administrate foarte atent. Bulgaria a fost nevoită să renunţe la o creanţă de 60 milioane de dolari, din datoria Libiei către Sofia, pentru a obţine eliberarea infirmierelor. Inclusiv analiştii politici francezi se întreabă asupra motivaţiei preşedintelui Sarkozy în tentativa sa publică, dar prost concepută, de a recunoşte noul regim libian, şi de a pune pe masa summit-ului european ideea loviturilor militare selective. Franţa face parte din NATO, dar locul unor asemenea decizii nu era Consiliul Europei. Care nu dispune de nici un fel de efective militare. Pe de altă parte NATO, inclusiv Franţa, are nevoie de o decizie a Consiliului de Securitate al ONU. Unde Franţa are un loc permanent şi inclusiv drept de veto. Dar acolo lucrurile sunt dificile, fiindcă Rusia şi China nu înclină spre o intervenţie militară. Pe de altă parte, decizia Parisului de a recunoaşte noul guvern libian poate fi considerată o eroare, fiindcă trebuia luată în consonanţă cu partenerii săi europeni. Ori, Nicolas Sarkozy a făcut ţăndări solidaritatea europeană, într-un moment în care, inclusiv SUA demonstrează discreţie şi eficienţă şi nu recunosc, din prudenţă, noul regim libian. Preşedintele francez a vrut poate să uite gigantul cort al lui Muammar Gaddafi, amenajat la Paris, se spune – fără precedent – şi apoi vizita la Tripoli, acompaniat de o cohortă de şefi de antreprize, pentru a vinde miraje în deşert. Problema petrolului libian rămâne seducătoare. În climatul de insecuritate şi teroare care domneşte în Libia, răceala este cel mai bun lucru. Astfel de declaraţii unilaterale ale unui preşedinte al unei ţări membre NATO şi ONU, care prezidează G 20 şi G8 nu sunt acceptabile. Practic, Nicolas Sarkozy se joacă, pur şi simplu, cu focul. Iar necesitatea unei acţiuni urgente împotriva colonelului Gaddafi este chiar mare, deoarece Franţa este singura ţară ce a recunoscut oficial Consiliul Naţional de Tranziţie, organ reprezentativ al rebelilor cu sediul la Benghazi.
