Este decretată starea de alertă în câteva localităţi din judeţul Vrancea
A nins, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, ca în pastelul marelui poet, şi dintr-o dată ne-am trezit într-un scandal interminabil asupra „vinovaţilor” ravagiilor zăpezii viscolite, care a făcut victime, destule la număr, a îngropat case, izolând localităţi, a blocat căile de acces la drumurile publice, şi acestea, la rândul lor, necirculabile. Şi acum, cine e de vină, mai ales că au murit oameni? Datul cu părerea a devenit, dintr-o dată, principala noastră competenţă naţională. Mircea Toader, liderul grupului PDL de la Camera Deputaţilor, nemăsurându-şi vorbele, a livrat, cu cinism, o prostie rotundă, deloc cea dintâi, că „oamenii au murit din cauza beţiei”, astfel încât zăpada abundentă a devenit pretext şi moment de luat peste picior populaţia rurală. Şi toată lumea are aici o părere. Costi Rogozanu, un ziarist en vogue, care îşi postează textele pe site-ul voxpublica.ro, afirmă că a căutat prin Neoiobăgia lui Gherea, una dintre cele mai importante cărţi ale istoriei noastre intelectuale, pentru a regăsi acolo probleme diferite de reacţie a sistemului la cea mai vulnerabilă pătură socială. Noi ne-am dus la Liviu Rebreanu, mai ales că arendaşul Ilie Rogojinaru, cel care, gâfâind de convingere, rostea sentenţios nemiloase vorbe la adresa ţăranului român, administra moşia Olena din Dolj. „D-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când, în realitate, e numai rău şi prost şi leneş”. Vorbele rostogolite de-a valma ale lui Mircea Toader proiectează, în timp, reflexe, prejudecăţi, cruzimi la adresa ţăranului, aidoma rostirii arendaşului Ilie Rogojinaru. Într-un discurs de recepţie la Academia Română, la 20 mai 1940, publicat în „Viaţa românească”, la 7 iulie, intitulat „Laudă ţăranului român”, Liviu Rebreanu spunea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremurile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la noi cuvântul, spre a indica pe omul de la sat, în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii, însă, numesc pe ţărani simplu, oameni. (…)”. Complimentare platonică. Aşadar, oameni. Hulirea deputatului Mircea Toader se adresa unor semeni de-ai săi. Că suntem nătângi şi nimic din ceea ce e previzibil nu ne găseşte adecvat pregătiţi, ţine de spiritul nostru gospodăresc, de lipsa solidarităţii civice, de ceea ce nu înţelegem prin voluntariat, de harababura cvasi-generală din administraţia publică locală şi multe altele. Că le scoatem tot timpul pe nas celor care primesc ajutoare sociale că nu muncesc şi trebuie „reformaţi”, după ce li s-au închis şcoli şi spitale, cu asta ne-am obişnuit. Nu excludem ca în lumea rurală, pentru mulţi, ziua de muncă să înceapă în cârciuma din localitate şi să se încheie în şanţ. Aberantă ar fi generalizarea. Ninsoarea abundentă, cu toate problemele create, a fost, până la urmă, un test, necesar în perspectiva alegerilor locale din acest an: al simţului gospodăresc. Oricum, ne-a trecut dorul de vechile ninsori, atât de mult invocate, şi ne-am dat seama de fragilitatea noastră. Am aflat că deszăpezirea costă bani, că primarii nu au planuri pentru situaţii de criză… Şi, pariem, nu vom ţine seama, nici pe viitor, de această învăţătură de minte.
