Destul de important ceea ce se petrece în China şi scapă momentan atenţiei europenilor de rând. Să lăsăm expansiunea economică a acestei ţări, mai mult decât ademenitoare de mai multă vreme, fiindcă despre asta s-a tot vorbit, cu precădere la cel de-al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, din noiembrie anul trecut, alături de alte teme considerate vitale, cum ar fi extirparea corupţiei la nivelul cel mai înalt al ierarhiei de partid. Discuţia este amplă şi riscantă pe această temă. Dar nu s-a vorbit despre ceea ce două ziare extrem de populare ale clasei de mijloc – Nanfang Zhoumo şi Xinjingbao – încearcă să promoveze: curmarea cenzurii. Redacţiile s-au răzvrătit şi pe reţelele de socializare, internauţii s-au mobilizat masiv în favoarea publicaţiilor citate şi a demersurilor lor. Evenimentul, absent cu desăvârşire în China, a prilejuit o manifestare chiar în faţa sediului Nanfang Zhoumo, din Canton. În cele din urmă, jurnaliştii au intrat „în normalitate”, dar rebeliunea a lăsat urme. Protestul jurnaliştilor chinezi reaminteşte într-un fel de ceea ce solicitau, între altele, intelectualii cehoslovaci, în 1968, prin manifestul „2.000 de cuvinte”, al lui Ludvig Vaculik. Dezbaterea publică, neconstrânsă de cenzură, se face resimţită. Astfel de revendicări nu sunt deloc străine nici în sânul partidului şi unii dintre liderii săi pledează pentru adaptarea la noile realităţi. Se doreşte chiar o reformă a „laojiao” ,o monstruozitate juridică în temeiul căreia pot fi trimişi în închisoare sau lagăre oricare dintre cetăţeni pentru delicte minore, fără a mai trece prin faţa unui judecător. Timpul este din ce în ce mai nerăbdător în China, cu precădere în mediul urban, şi fiecare zi pune tot mai acut problema reformei politice. Starea de graţie este încheiată şi pentru numărul unu chinez, Xi Jinping, şi acesta are în faţă chestiunea statului de drept sau absenţa acestuia. Nominalizat în fruntea Partidului Comunist, urmând a fi instalat ca preşedinte al ţării, i-a sedus deja chiar şi pe cei mai sceptici critici, cu un discurs natural, apropiat oamenilor, deloc mecanizat, rupt de stilul rigid şi birocratic al predecesorului său, Hu Jintao. Este ceea ce numim „limba de lemn”. A refuzat sistematic să mai fie robotul recitator al vulgatei partidului. Pe urmă a amplificat gesturile şi discursurile simbolice, deplasându-se în sudul ţării, în provincia Guangdong, leagănul reformelor economice. Reamintind astfel de călătoria ilustrului său predecesor, Deng Xiaoping, în 1992, cunoscută în China ca „turneul sudului” (Nanxun), care avea să permită relansarea reformelor economice după represiunea sângeroasă din piaţa Tiananmen, din iunie 1989. Ce spune Xi Jinping? „Noi trebuie să îndrăznim să atacăm dificultăţile, să ne aventurăm pe căi periculoase, pentru a sparge obstacolele reformelor, prezentate ca dificultăţi ideologice, şi cele particulare”. Pentru sărbătorirea a 30 de ani de la elaborarea Constituţiei el s-a angajat să pună în aplicare un text destul de interesant. „Măreţia sa constă în credinţa veritabilă pe care oamenii i-o poartă”. Un astfel de angajament ar putea bucura doar pe cei care se bat în China pentru ca ţara lor să fie un stat de drept. Pentru moment, totul este la un nivel discursiv. În luna martie, când Xi Jinping va deveni preşedintele Republicii, el va traversa prima furtună. Cartea lui Alexis de Tocqueville „Vechiul regim şi revoluţia” este foarte populară în rândul elitei chineze. Autorul descrie Franţa înainte de 1789, când se trăia într-o societate foarte deschisă, dar fără evoluţie în ordinea politică. Pentru mulţi dintre liderii chinezi aşteptările de la Xi Jinping sunt imense şi nu lipsesc provocările. Deşi în China sunt câteva teme tabu, de care preferabil este să nici nu aminteşti.
