În total 195 de state au adoptat sâmbătă, la Paris, primul acord universal, cu caracter constrângător, în lupta împotriva încălzirii globale. Acordul vizează atât o transformare – în următoarele decenii – a economiei mondiale bazate pe combustibili fosili, cât şi o încetare a ritmului încălzirii globale. Ministrul francez de Externe Laurent Fabius, preşedintele COP21, a marcat anunţul cu o lovitură de ciocan în pupitru, semnalând astfel ajungerea la un acord între cele 195 de naţiuni, după 13 zile de negocieri. Documentul prevede limitarea creşterii temperaturii medii la nivel global la mai puţin de două grade Celsius. Acesta este primul acord care obligă toate ţările să se angajeze să-şi reducă emisiile de carbon. El este în parte constrângător, în parte voluntar. Anterior, grupuri-cheie, precum G77, un grup de ţări în curs de dezvoltare, dar şi ţări precum China şi India au anunţat că susţin propunerile. Textul adoptat acceptă faptul că pericolul modificărilor climatice este mult mai important decât s-a recunoscut anterior şi angajează semnatarii să-şi reducă emisiile poluante. Anterior, preşedintele francez Francois Hollande a catalogat textul drept “fără precedent”, iar secretarul general al ONU Ban Ki-moon i-a îndemnat pe negociatori să-şi “încheie sarcina”. În momentul în care preşedintele Conferinţei ONU a marcat, printr-o lovitură cu ciocanul la pupitrul prezidiului, adoptarea Acordului, delegaţii s-au ridicat în picioare, au ovaţionat şi au aplaudat. Documentul va intra în vigoare în 2020. Obiectivul pe termen lung al Acordului este ca încălzirea globală să rămână “cu mult” sub nivelul de două grade Celsius şi să se “continue eforturile” în vederea limitării creşterii temperaturii medii la 1,5 grade Celsius. Temperatura medie a crescut deja cu aproximativ un grad Celsius faţă de nivelul din perioada preindustrială. Pentru a atinge acest obiectiv, guvernele s-au angajat să oprească creşterea nivelului emisiilor gazelor cu efect de seră “cât mai curând posibil”. La un moment dat, după 2050, prevede acordul, emisiile poluante urmează să scadă la un nivel la care pădurile şi oceanele să le poată absorbi. Pentru a atinge obiectivul pe termen lung, ţările au convenit să-şi stabilească obiective la nivel naţional în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, din cinci în cinci ani. Peste 180 de ţări au prezentat deja obiective pentru primul ciclu, care începe în 2020. Doar de la ţările dezvoltate se aşteaptă să-şi reducă nivelul emisiilor în termeni absoluţi. Ţările în curs de dezvoltare sunt “încurajate” să facă acest lucru astfel încât capacităţile lor să evolueze în timp. Până atunci, de la ele se aşteaptă doar să-şi limiteze creşterea nivelului emisiilor, în timp ce economiile lor cresc. Aceste ţinte iniţiale nu vor fi suficiente să aşeze lumea pe drumul către atingerea obiectivului pe termen lung de reducere a temperaturii la nivel global. Astfel, acordul prevede ca guvernele să-şi revizuiască obiectivele în următorii patru ani şi să analizeze dacă le pot “actualiza”. Acest lucru nu presupune ca guvernele să-şi înăsprească măsurile de reducere a emisiilor. Însă există speranţa că ele vor putea să facă acest lucru, în măsura în care sursele de energie regenerabilă vor deveni mai accesibile şi mai eficiente. Acordul nu prevede penalizarea ţărilor care îşi ratează obiectivele cu privire la emisii. Însă el furnizează reguli în vederea transparenţei, care să ajute şi să încurajeze ţările să facă ceea ce spun că vor face. Aceasta a fost una dintre piesele asupra căreia s-a ajuns cel mai greu la un acord. China a cerut condiţiii mai slabe pentru ţările în curs de dezvoltare. Acordul prevede obligaţia ca toate ţările să prezinte rapoarte cu privire la emisii şi la efortul pe care îl depun pentru a le reduce sau limita. Însă el permite o anumită “flexibilitate” în cazul ţărilor în curs de dezvoltare care “au nevoie” de această flexibilitate. Acordul obligă ţările bogate să continue să ajute financiar ţările sărace pentru ca acestea să-şi reducă nivelul emisiilor şi să se adapteze la modificarea climatică. El încurajează şi alte ţări să participe, în mod voluntar. Acest lucru deschide calea unor economii emergente – ca China – să contribuie, însă nu le obligă să facă acest lucru. Sume exacte în acest sens nu au fost introduse în acord, însă ţările bogate s-au angajat anterior să furnizeze fonduri de mediu în valoare de 100 de miliarde de dolari până în 2020.
