Campania electorală pentru turul doi al prezidenţialelor a început pe aria refuzului consolidat, de la o zi la alta, a preşedintelui Klaus Iohanis de a o întâlni într-o confruntare directă, pe contra-candidata sa, Viorica Dăncilă. Comentariile sunt aprinse în spaţiul public. Şi, deocamdată, nici un semnal din partea staff-ului său de campanie, deşi ieri, Lia Olguţa Vasilescu, vice-preşedinte al PSD, coordonatoarea campaniei electorale a Vioricăi Dăncilă, a răspuns afirmativ invitaţiei preşedintei-director general al TVR, la propunerea de organizare a unei dezbateri pe data de 17 noiembrie a.c. între cei doi finalişti, menţionând că se acceptă şi oricare altă zi din campanie. Astfel de confruntări au existat, cu regularitate, de-a lungul timpului, niciodată respectarea cutumei nefiind pusă în discuţie, din respect pentru alegători şi pentru simbolistica alegerilor respective, expresie veritabilă a ceea ce presupune, între altele, democraţia. Asistăm la un spectacol grotesc. Victima unui narcisism comic, Klaus Iohannis refuză deocamdată, cu obsinaţie, orice întâlnire oferind în schimb lecţii de moralitate şi corectitudine politică. Îi place la Cotroceni, luat de valul sclipiciurilor protocolare, la care pare a fi „slab de refuz”. Să repetăm: timp de cinci ani actualul preşedinte nu a oferit nici un interviu ziariştilor, fie ei prieteni, şi nici televiziunilor interesate, scurtele dialoguri aranjate în jurul vreunui eveniment, nerespectând ideea că primul om din stat răspunde democratic întrebărilor din agora (o excepţie: aseară, sub presiunea media, a ţinut o conferinţă de presă). Evitarea confruntării a devenit, aşadar, o regulă. E multă amorţeală în continuare, după anunţarea rezultatelor primului tur al alegerilor. Nu logica „Lebedei negre” face în aşa fel încât ceea ce nu ştim să fie mai relevant decât ceea ce ştim. Mai degrabă suntem, parcă, decuplaţi de la miza evenimentului. Multe „Lebede negre” sunt cauzate şi accentuate de faptul că sunt neaşteptate. Incapacitatea noastră de predicţie, în medii supuse „Lebedei negre”, împreună cu o lipsă generală de conştienţă, în ceea ce priveşte starea de fapt, fac ca însăşi oameni din anumite profesii să nu fie experţi, deşi ei cred acest lucru. Cum „Lebedele negre” nu sunt predictibile, trebuie să ne adaptăm existenţei lor, mai degrabă decât să încercăm în mod naiv să le prezicem. Cartea lui Nassim Nicholas Taleb, profesor de inginerie a riscului la Institutul Politehnic al Universităţii New York, despre „impactul foarte puţin probabilului”, este seducătoare, şi ne menţine o anumită cotă de optimism. Ce s-ar putea întâmpla în următoarele puţine zile este greu de anticipat. Fiindcă totul depinde de capacitatea de mobilizare a militanţilor social-democraţi, demonstrată în atâtea şi atâtea rânduri. Altminteri, „aşa a fost să fie” rămâne o expresie din patrimoniul nostru ontologic. Atâta vreme cât avem amnezie la „încărcătura” unui mandat de cinci ani, în care actualul preşedinte a avut alergie la nu puţine decizii ale Curţii Constituţionale, atâta vreme cât a pregătit nestânjenit succesul moţiunii de cenzură, în circumstanţele cunoscute, atâta vreme cât tragedia de la Colectiv rămâne acoperită în mister, şi tot atâta vreme când intuim că se dorea de la Bruxelles un guvern liberal la Bucureşti, şi din cauza frondistului Viktor Orban la Budapesta, n-are rost să mai punem întrebări inutile. Avem însă nevoie imperativă de o reperare a fracturii dintre români şi români, accentuată de anti-comunismul rezidual, revărsat monstruos, dar refuzăm orice soluţie. „Ura din ochii vulpii”, romanul lui Dinu Săraru ar merita citit. Câtă ură are în priviri perversa sălbăticiune. Cine o fi vulpea, nu ne spune nici măcar autorul.
