Considerând ca reciproc utilă vizita preşedintelui Francois Hollande la Bucureşti, nu ne hazardăm deloc, doar că facem o evaluare incompletă. Bine pregătită, după toate aparenţele, vizita a avut menirea să îl rebranşeze pe preşedintele francez la o realitate de netăgăduit, pe care a şi mărturisit-o: „România nu este o ţară ca şi oricare alta. Avem rădăcini comune şi avem multe legături. Am impresia că mă aflu acasă, în România”. Am avut sentimentul, la un moment dat, că ambasadorul României la Paris, Luca Niculescu, fost jurnalist agreabil, a putut să-l informeze pe preşedintele Francois Hollande cu faptul că toponimia franceză a impregnat peisajul străzilor din Bucureşti, începând cu Napoleon al III-lea, care, deşi în umbră pe cerul Franţei, a răspândit strălucire pe cerul României – ţara pe care a scos-o din urzeala trecutului, prin unirea Moldovei cu Valahia, pentru a o face să intre indivizibilă în arcanele viitorului – Charles de Gaulle, trecând pe lângă Carol Davila şi jurnalistul de la TV 5, Jean Louis Calderon, ucis în zilele sângeroase din decembrie 1989. Sau cum la începutul secolului al XX-lea, Carmen Sylva, George Bibescu, Elena Văcărescu şi marele diplomat şi om de litere George Bengescu şi-au văzut operele încununate de Academia Franceză. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Parisul a fost dintotdeauna, pentru România, soarele care a făcut să încolţească, în sânul ei, germenii civilizaţiei. Interesantă s-a dovedit alocuţiunea lui Francois Hollande, din toate punctele de vedere. Mai exact, bine calibrată. A fost reamintită dimensiunea istorică, dar şi economică a relaţiilor bilaterale, menţionându-se cele 450 de întreprinderi franceze care se află în România, creând aproape 100.000 de locuri de muncă. Parteneriatul acesta se va amplifica, amintită fiind şi cooperarea universitară, Franţa constituindu-se în prima destinaţie a studenţilor români în cadrul programului Erasmus. „Vine din francofonia pe care o împărtăşim”, a mai spus Francois Hollande. Cu ocazia Centenarului, de peste doi ani, sunt prevăzute ample manifestări în cadrul unui sezon încrucişat. Oricât ar părea de paradoxal, pragmatismul francez bate, momentan, romantismul francez. N-a fost timp pentru evocarea terasei cafenelei „La Flore”, pe bulevardul „Saint-Germain-des-Pres”, ambianţa preferată de Cioran, care se întâlnea cu Camus şi alţi prieteni. O cafenea frecventată cândva de Verlaine, Rimbault şi Mallarme şi ceva mai târziu de Andre Gide, Ernest Hemingway şi mulţi alţii. Franţa de atunci era una romantică. Dar astăzi? Parisul este neliniştit, totalmente, ameninţat ca niciodată de terorism. Mulţi francezi s-au radicalizat. E o problemă. După fada ediţie G20 de la Hangzhou (4-5 septembrie), ziariştii francezi se întreabă retoric în privinţa politicii externe a Parisului. Pare bizar. Există riscuri pentru securitatea Europei, foaia de parcurs franco-germană, împărtăşită şi de premierul italian, Matteo Renzi, are deja, înţelegem, şi acceptul Bucureştiului, înaintea summit-ului de la Bratislava, adică România va sprijini iniţiativa de a se constitui o armată europeană. În privinţa eternei amânări cu spaţiul Schengen, România este sprijinită de Franţa, deşi se comportă ca un membro de facto al acestui spaţiu, deţinând şi propria expertiză. Aceleaşi promisiuni. După „Brexit”, tandemul franco-german se află la conducerea Uniunii Europene, cu deplină autoritate. Franţa, prima putere militară a Uniunii Europene, opinează că miniştrii de Apărare, adică şi cel al României, se vor întâlni mai des de acum înainte. S-a vorbit de politici comune, ale Bucureştiului şi Parisului. Discuţiile pe dosare sensibile, şi amintim Ucraina, au avut profunzime. Cert este că şi Bucureştiul şi Parisul doresc o Uniune Europeană mai coezivă, mai pragmatică, mai flexibilă în procedee, mai apropiată de cetăţeni. Chiar dacă rezultatele vizitei urmează să fie comensurabile în timp, Francois Hollande şi-a cucerit gazdele, îndeosebi la Braşov, unde a sugerat că înţelege limba română. Şi, în egală măsură, pe români.
