Siria: Şi dacă Putin are dreptate?

0
121

„Wahhabites”: este termenul folosit în general de ruşi pentru a desemna teroriştii care acţionează în republica musulmană a Caucazului de Nord. Ritul „wahhabites”, în vigoare în Arabia Saudită şi Qatar, se caracterizează printr-o viziune şi o practicare riguros particulară a islamului. Mult mai rigid decât islamul şiit, practicat în Iran de molahi. Pentru Moscova, pericolul care ameninţă Federaţia Rusă nu este teoretic şi este un veritabil război, declanşat de fundamentalismul sunit. Creşterea puterii grupurilor islamiste în Siria, mobilizarea brigăzilor internaţionale jihadiste dau apă la moară diplomaţiei ruse. Care vede riscul masacrării sau gonirii din ţară a creştinilor sirieni, majoritatea ortodocşi, al căror protector istoric este Rusia. Bineînţeles, Moscova utilizează cartea siriană în complicatul joc de putere cu Occidentul în general şi SUA în particular. Dar ar fi greşit a se rezuma poziţia rusă la o simplă afacere de apărare a intereselor comerciale, aproape inexistente în Siria. Când Vladimir Putin a spus că îi este teamă de prăbuşirea guvernului sirian şi haosul ce va urma, aidoma a ceea ce se întâmplă în Irak, poate fi învinovăţit? Obiecţii fireşti există. Şi discuţia pleacă de la încrederea care poate fi învestită în Vladimir Putin. Poate fi el noul misionar al moralei universale, un teribil dictator format la şcoala KGB? El, care nu prea ţine seama de drepturile omului şi de democraţie, dar îl apără pe Bashar al-Assad? Problema este că cele două planuri nu se calchiază. Rusia este departe de a avea o democraţie exemplară. Dar multe libertăţi sunt mai respectate decât în China. Televiziunea este sub control de stat, dar există o presă liberă foarte critică. Internetul rămâne liber, deşi o lege permite autorităţilor să blocheze conţinutul unor mesaje dăunătoare sau periculoase pentru copii. Există şi întrebarea dacă o democraţie autentică, aidoma celei din Occident, ar prinde în Rusia. Recentele alegeri municipale de la Moscova au demonstrat că partidul lui Vladimir Putin nu face să plouă şi să fie timp frumos „la comandă”: opozantul Alexei Navalnîi a realizat, oficial, un scor de 27% – 35% după el. Sfârşitul comunismului a fost o binecuvântare, iar sfârşitul URSS un blestem, se poate auzi la Moscova. Putin, ca şi alţi ruşi, împărtăşesc acest punct de vedere şi o nostalgie imperială. Dar el este, mai presus de toate, un pragmatic, aşa cum a demonstrat prin iniţiativa privind Siria. Deşi navighează între doi poli în continuare puternici: nostalgia comunistă şi un naţionalism exacerbat. Între timp, încearcă să se bazeze pe straturile sociale în creştere: 40% din ruşi fac parte din clasa de mijloc. Diplomatic a jucat bine, surprinzând chiar toate cancelariile occidentale, fiindcă în realitate Kremlinul şi Casa Albă au momentan nevoie reciprocă pentru prezervarea credibilităţii lor internaţionale, evident mult mai importantă pentru aceste cancelarii, decât soarta poporului sirian. La 57 de ani după povestea canalului de Suez, Washingtonul şi Moscova au eclipsat încă o dată Londra şi Parisul, două capitale insuficient de atente. Prin intermediul mass-media, Moscova a reuşit un tur de forţă, afişându-se ca un garant al dreptului internaţional şi un mediator principal, ceea ce constituie un succes la 5 ani după intervenţia sa în Georgia. Scopul său principal nu este supravieţuirea lui Bashar al-Assad, ci prestigiul său internaţional. În acelaşi timp, Moscova şi Washingtonul folosesc criza siriană pentru a sublinia poziţia în continuare periferică a Beijingului în Orientul Mijlociu. Formal, relaţiile ruso-americane au părut mai tensionate ca niciodată. Pe fond, cele două ţări au demonstrat disponibilităţi mari, poate nebănuite, în gestionarea în comun a situaţiilor extreme. Şi, în plus, faptul că dispun de canale care nu se limitează doar la telefonul roşu.