Praznicul de la 14 septembrie închinat Sfintei Cruci, după mărturia unei cronici anonime, ar fi luat fiinţă în anul 335, când a avut loc sfinţirea marii biserici a Sf. Mormânt, zidită de împăratul Constantin cel Mare pe locul îngropării Domnului. Fiind de origine palestiniană, la început sărbătoarea era limitată la Ierusalim, dar până în sec. al VI-lea, ea s-a generalizat în toată Biserica de Răsărit.
Din cauza împrejurărilor istorice vitrege, crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a rămas o vreme îngropată sub temelia templului păgân ridicat de împăratul Adrian, care dorea să acopere astfel urmele răstignirii Domnului. Conform unei tradiţii, consemnate de istorici şi mulţi scriitori bisericeşti, descoperirea Sf. Cruci a avut loc în ziua de 13 septembrie a anului 326, datorită stăruinţei Sf. Împărătese Elena, care a pornit spre Ierusalim în căutarea ei. Un bătrân evreu i-a descoperit locul în care era ascunsă şi urcând pe Golgota, împărăteasa a poruncit să fie dărâmat templul zidit de Adrian în cinstea zeiţei Venus şi să se sape sub temelia lui. De acolo însă, au ieşit la iveală trei cruci. În timp ce împărăteasa Elena se gândea cum să afle care dintre ele este crucea Domnului, s-a întâmplat ca prin apropiere să treacă un cortegiu funerar. Atunci, patriarhul Macarie a pus să fie atins mortul cu cele trei cruci, pe rând. Au aşezat peste el prima, apoi a doua cruce, dar mortul zăcea nemişcat. Când l-au atins şi cu cea de a treia, el a revenit la viaţă şi astfel au aflat care este adevărata Cruce a lui Hristos. În aceeaşi zi de 13 septembrie, a avut loc şi sfinţirea marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, cu basilica “Sfintei Cruci”, în care tot atunci a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Crucii Răstignirii. A doua zi, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat pentru prima dată de la amvonul bisericii Crucea Domnului, pentru ca toţi cei de faţă, episcopi şi credincioşi adunaţi acolo cu acel prilej, să o poată vedea. De atunci, ziua de 14 septembrie a rămas definitiv sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, iar vederea şi atingerea ei au devenit unul din obiectivele de căpetenie ale mulţimilor de pelerini care au început să-şi îndrepte paşii către Locurile Sfinte.
În 614, perşii au cucerit Ierusalimul şi l-au jefuit, luând printre alte odoare bisericeşti şi Crucea Domnului. Ea a fost restituită de către regele Chosroes al perşilor şi aşezată solemn, în anul 629, în Biserica “Sf. Mormânt” din Ierusalim de către împăratul bizantin Heraclius. Tradiţia ne spune că el a luat crucea, a pus-o pe umerii săi şi a pornit pe străzile oraşului. Deodată, nemaiputând purta greutatea crucii, s-a oprit. Atunci patriarhul Zaharia i-a zis: “Împărate, tu duci Crucea Domnului având coroană pe cap şi îmbrăcat în straie împărăteşti, pe când Iisus era desculţ şi avea coroană de spini”. Împăratul şi-a schimbat hainele, şi-a scos încălţările şi doar aşa a putut continua procesiunea.
După cinci ani, în 634, din cauza pericolului invaziei arabe în Ţara Sfântă, tot împăratul Heraclius aduce Sf. Cruce de la Ierusalim la Constantinopol şi o aşează în Biserica “Sf. Sofia”. Unele părţi din ea, mai mari sau mai mici, se află împrăştiate în toată lumea creştină, în Bazilica “Sfintei Cruci” din Roma, în Catedrala “Notre Dame” din Paris, în unele biserici ale mănăstirilor din Muntele Athos şi în ţara noastră, la Mănăstirea Putna.
