Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) s-a impacientat, şi pe bună dreptate, calificând ca „profund îngrijorător” faptul că un grup de adolescenţi ar fi scandat, de-a dreptul inocent, „Ceauşescu, Ceauşescu”, la festivalul Beach, Please!, de la Costineşti. Că tinerii care au făcut o asemenea scandare, rătăcită – habar n-aveau cine a fost Nicolae Ceauşescu – poate fi o realitate şi dacă unii dintre ei au mai auzit câte ceva de la părinţii şi bunicii lor, nu înseamnă mai nimic nostalgic. S-au proferat însă anarho-trivialităţi, de-a dreptul terifiante, într-o voioşie molipsitoare, un zurbagiu clamând imperial că „se pişă pe România”, în aplauzele convivilor, repertoriul curei de insanităţi fiind mult mai larg. Între organizatorii Beach, Please! se află şi influencerul Andrei Şelaru „Selly” din Craiova, el însuşi apărând pe reţelele de socializare, între simpatice animatoare, cu gesturi obscene, oricum regretabile. Încerc să cred că între cei care i-au scandat numele lui Ceauşescu, scandalizând IICCMER, şi cei care au rezonat la denigrarea impardonabilă a ţării există o corespondenţă de idei. Spunea, deunăzi, la Congresul liberalilor, ministrul de Interne, Cătălin Predoiu, vicepremier (ales unul dintre vicepreşedinţi) că „ştie să lupte, într-un singur fel, umăr la umăr cu sabia în mână şi cu privirea în cea a adversarului”. Am evocat numele ministrului de Interne „de la facerea lumii”, Predoiu, fiindcă PNL e partidul „Ro-mâ-ni-ei e-du-ca-te”, Şelaru and company reprezentând forma cristalină a mainstreamului românesc actual, cu alte cuvinte nu doar discursul hegemonic, ci şi orizontul de aşteptare hegemonic. Acesta este secretul nedivulgat, enigmatic, în legătură cu ce urmează în 2026. Festivalul Beach, Please! s-a vrut un „act artistic”, chiar dacă „porţiuni” din repertoriul unor interpreţi au fost scandaloase, stârnind repulsie şi consternare. „Nu cenzurăm actul artistic, ci oferim o platformă sigură, bine organizată şi relevantă cultural, pentru cei care aleg această experienţă. În această libertate de exprimare, uneori dură, directă, viscerală, stă autenticitatea acestui curent”, se confesa aferat „Selly”. Ştiu: cererea pieţei nu e o simplă cerere, o poftă de vulgaritate, misoginism şi rasism, ci rezultatul unei vectorizări culturale a întregii societăţi, supusă unei presiuni de a adopta modele străine, de a ne converti idiomatismele noastre culturale, specificul naţional în moneda culturală a altora. Mulţi s-au întrebat unde sunt părinţii adolescenţilor, prezenţi în număr extrem de mare la Costineşti. E o jumătate de întrebare legitimă. Răspunsul e încurcat. Adolescenţii aceia sunt formaţi mai puţin de părinţi şi mai mult de mediul virtual. S-a invocat libertatea de exprimare. De acord. Doar fiindcă programul penetrat de jeg, infuzat de pornografie greţoasă şi stimulat de energizante, lipsit de orice fior artistic, a plăcut unor tineri. Actul artistic nu a existat. În România, dacă hip-hop-ul a fost muzica băieţilor din cartierele muncitoreşti, lovite de ceea ce s-a întâmplat în anii 90, după restriştea din anii 80, dacă maneaua este genul mahalalelor şi satelor purtate de autobuzele anilor 2000 spre marile căpşunării sau reţele hoteliere occidentale, trap-ul este muzica generaţiei crescute în mall-uri după 2010. Jandarmeria n-a riscat, s-a ferit de excese, pentru a nu fi acuzată că se interferează obtuz în desfăşurarea unui „eveniment cultural” care a acţionat ca inhibitor al virtuţilor, al pornirilor naturale şi sănătoase ale tinerilor. Societatea deschisă? Către ce? Trapp-erii preiau funcţia educativă a şcolii, sub privirile indiferente ale unor factori decizionali? Beach, Please! n-a fost altceva decât o ruşine colectivă şi un semnal de alarmă.
