Emmanuel Macron a fost renegat de alegerile europene din 9 iunie a.c.. Şi a purces de îndată la o măsură surprinzătoare: a dizolvat Adunarea Naţională, chiar în seara alegerilor europene şi bulversarea a cuprins toată scena politică din Hexagon. Imediat, socialiştii, comuniştii, ecologiştii, Franţa Nesupusă (La France Insoumise) au anunţat crearea unui „front popular”. Sondajele arată rău pentru Emmanuel Macron, în perspectiva alegerilor anticipate. Jordan Bardella, liderul RN, conduce detaşat (31%) urmat îndeaproape de „Noul front popular” de stânga (28%) şi „Renaştearea” lui Emmanuel Macron (18%). Scandal imens în Partidul Republican, o moştenire a generalului De Gaulle, prin bascularea liderului Eric Ciotti. „L’Express”, citând un apropiat al preşedintelui, nuanţa: când francezii se uită la el îşi spun că Macron aduce ghinion. Macronismul se prăbuşeşte, într-un moment în care Europa se îndreaptă mult spre dreapta… sub conducerea Franţei. „Le Figaro” relatează că de fapt în 362 de circumscripţii electorale, Raliul Naţional (RN) ar fi în frunte şi în 211 circumscripţii ar conduce ceea ce se numeşte… Noul Front Popular. Restul ce mai rămâne este pentru… tabăra prezidenţială. Jocurile Olimpice se vor desfăşura în perioada 26 iulie – 11 august a.c., cu alegeri legislative la 30 iunie şi 7 iulie. Bulversarea e de netăgăduit. Partidele de dreapta manifestă aproape întotdeauna o poziţie mai naţionalistă, preocupate declarativ de interesele naţionale. Ele au luat cu asalt centrele de putere din Europa. Referindu-se la summit-ul G7, din Italia (Puglia), „Politico” a scris: summit-ul G7, găzduit de staţiunea Borgo Egnazia, din sudul Italiei proiectează cea mai îngândurată adunare de lideri, pe care a trăit-o grupul în ultimii ani. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi sunt obsedaţi de alegeri şi problemele interne, dezamăgiţi, erodaţi de anii de mandat, agăţaţi cu disperare de putere. Emmanuel Macron, în Franţa, şi Rishi Sunak, în Marea Britanie, sunt deja în campanii electorale pe care le-au declanşat din dorinţa de a-şi conserva puterea. Germanul Olaf Scholz, umilit de naţionaliştii de extremă-dreapta (AFD) la alegerile pentru Parlamentul European, în week-end-ul trecut, nu se simte deloc prea bine. Şi lui i se cere demisia, de CDU-CSU, şi organizarea de alegeri. Justin Trudeau prim-ministru al Canadei, de 9 ani, s-a erodat şi nu este exlcus deloc să părăsească funcţia. În Japonia, Fumio Kishida are cote scăzute de popularitate şi apoi… Joe Biden. În faţa unui asemenea peisaj sumbru Giorgia Meloni foloseşte summit-ul în scopul propriilor interese, prezentând o agendă în care precumpănitoare sunt interesele Italiei: migraţia, Africa şi Mediterana. Vocea lui Emmanuel Macron nu se aude. Apelurile la demisie nu sunt lipsite de temei. Cu toate acestea el a avertizat că va rămâne la putere până în 2027. E imposibilă o discuţie în Franţa despre viitoarele alegeri legislative fără să apară interogaţia: de ce să se dizolve Adunarea Naţională când problema este la Elysee? De ce să se caute încă o dată o majoritate imposibilă când francezii cu votul lor de 32%, în favoarea Mitingului Naţional, la alegerile europene, şi-au sancţionat şeful statului, omniprezent în campanie, cu strigătul său de alarmă pentru o „Europă puternică”? Macron a fost reales pe 24 aprilie 2022, cu un procent de 58,55% faţă de 41,45% cât a luat Marine Le Pen. Climatul politic, neîncrederea crescândă faţă de persoana sa, fracturile sociale şi riscul de a sistematiza, la finalul turului doi al alegerilor legislative o Adunare Naţională, lipsită de o majoritate clară, nelinişteşte. Umbra tutelară a lui Charles De Gaulle care a ştiut să pună în balanţă mandatul prezidenţial, după referendumul constituţional pierdut încă stăruie. Rămânând în postul de preşedinte şi după o înfrângere electorală, care se prefigurează, Emmanuel Macron nu va putea reproduce ceea ce francezii au apreciat în timpul coabitărilor Mitterrand-Chirac (1986-1988) Mitterrand-Balladur (1993-1995), Chirac-Jospin (1997-2002). Premierul care ar putea fi –legitim- desemnat va fi Jordan Bardella, de la Mitingul Naţional, deloc liderul unui partid ca celelalte. Aşadar va trebui să împartă puterea cu un opozant declarat al livrărilor masive de arme către Ucraina dar şi pe numeroase teme economice. Lista „Renaşterii” cântăreşte ami puţin de jumătate din votul Mitingului Naţional. În 2017 macronismul întruchipa speranţe după epuizarea succesivă a guvernelor de dreapta şi de stânga. Şapte ani mai târziu, totul a căpătat aspectul unei cetăţi asediate, pe care Macron încearcă să o apere cu orice preţ folosind… dramatizarea. Până acum şi-a construit probleme cu consecvenţa ideologică a coaliţiilor îndreptate contra lui. Acum, încolţit, face apel la social-democraţi, la republicani, pentru o „federaţie” de proiecte de guvernare. Deriva în care se află liderul de la Elysee are consecinţe, deocamdată necunoscute, la nivelul UE.
Într-un articol fulminant, Pepe Escobar povestește câte ceva de eșecul sclavului lui Rothschild, micul Macron:
,, Plutocrația crede că, după aceea, pot cumpăra totul pentru o mizerie, în timp ce muștele încă depun ouă în carcasele europene.
Așa că Le Petit Roi din Paris a fost previzibil zdrobit în sondajele europene. El a convocat alegeri parlamentare anticipate, dizolvând Assemblée Nationale într-un act de răzbunare oarbă, puerilă asupra cetățenilor francezi, atacând de facto democrația instituțională franceză.
Oricum, asta nu înseamnă mare lucru, pentru că liniile „libertate, egalitate, fraternitate” au fost mult timp uzurpate de o oligarhie grosolană.
Al doilea tur al acestor noi alegeri franceze va avea loc pe 7 iulie – aproape coincide cu alegerile anticipate britanice din 11 iulie și cu doar câteva zile înainte de catastrofa urbană care arde încet, care va fi Jocurile Olimpice de la Paris.
Saloanele din Paris sunt în flăcări de intrigi despre motivul pentru care micul ticălos Rothschild cu un complex Napoleon își aruncă acum toate jucăriile din cărucior pentru că nu primește ceea ce își dorește.
La urma urmei, ceea ce tânjește cu adevărat este să devină un „Președinte de război” – împreună cu Cadaverul de la Casa Albă, Starmer în Marea Britanie, Rutte în Țările de Jos, Toxic Medusa von der Lugen la Bruxelles, Tusk în Polonia, fără să fie nevoie răspuns poporului francez.
Este aproape sigur că Le Petit Roi se va confrunta cu perspectiva reală de a deveni un președinte șchiop care trebuie să se supună unui parlament de dreapta; Vorbăria Palatului Elysée s-a alăturat deja circului, dând impresia că ar putea demisiona (ceea ce a fost ulterior negat). Totuși, dacă Le Petit Roi fuge la război împotriva Rusiei, niciun cetățean francez nu-l va urma, și mai puțin – jalnicul – armata franceză.”(Vara de a trăi periculos
PEPE ESCOBAR • 12 IUNIE 2024• Republicat de la Strategic Culture Foundation cu permisiunea autorului sau reprezentantului).
Cu alte cuvinte , pacea este un cuvànt interzis în UE !