Israel: 70 de ani de luptă pentru supravieţuire!

0
215

La 14 mai 1948 – când David Ben Gurion declara independenţa -, nou născutul stat Israel conta pe 650.000 de locuitori, din care aproape jumătate scăpaţi de masacrul nazist. Fără resurse naturale, dar în schimb cu duşmani în număr de milioane, de jur împrejur, existenţa Israelului este o minune: o ţară de refugiaţi, un pământ al promisiunilor. Şi dacă se spune că democraţia se maturizează greu, lent, şi în timp, în Israel s-a făcut – „miracolul israelian” – într-o noapte. Nicio altă democraţie n-ar fi rezistat stării excepţionale de război, cu excepţia celei din Israel unde de 70 de ani nu s-a cunoscut o zi de pace deplină, începând cu războiul din 1956, din cauza naţionalizării Canalului de Suez, apoi războiul de şase zile, din 1967, cu Egiptul, Iordania şi Siria, apoi războiul de Yom Kippur, din 1973, şi tot ce a mai urmat, fără ca arabii sau evreii, locuitorii săi să-şi schimbe ţara. Dimpotrivă. Şi-au iubit-o mereu, mai mult. Şi-au apărat-o. Cu o presă ireverenţioasă, implacabilă cu conducătorii ţării, cu o justiţie intransigentă, cu araba – a doua limbă oficială a ţării -, cu deputaţi arabi în Kneset, inclusiv cu un judecător arab la Curtea Supremă, unde o femeie, Esther Hayut, a fost aleasă pentru a treia oară preşedinte, Israelul este un miracol, cu ieşire la apele binecuvântate ale Iordanului. În prezent cu populaţie de 6,5 milioane de locuitori, şi o armată, una dintre cele mai moderne din lume, o economie robustă cu o creştere de 3,4% în 2017, un şomaj de 4,2%, finanţe publice sănătoase, Israelul se afirmă în informatică, cibersecuritate, inteligenţă artificială. Ţara nu are rezerve de petrol, dar are un ecosistem hightech ultramodern. Este însă „sus” în toate domeniile de cercetare: robotică, medicină, în special, cu cercetare avansată în alzheimer, parkinson, terapie celulară sau chirurgia creierului. Israelienii nu au renunţat la kibbuţ-uri – organizaţie cooperatistă lucrativă autonomă -, dar practică o agricultură de mare performanţă, de la care se poate învăţa, inclusiv de noi românii. Dar ţara pe care toţi locuitorii ei, tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, trebuie să o apere cu preţul vieţii, nu are pace. Descendenţii palestinienilor expulzaţi nu au uitat Ierusalimul, epicentrul crispărilor şi teatrul a numeroase atentate. Între israelieni şi palestinieni se duce un interminabil război al declaraţiilor. Chiar recent, joi 10 mai a.c., premierul israelian Benjamin Netanyahu a afirmat că Iranul a încălcat linia roşie expediind din Siria rachete către înălţimile Golan, ocupate de israelieni, lovituri urmate de o energică ripostă israeliană. Anexările de teritoriu nu sunt recunoscute de comunitatea internaţională. Escalada a alertat Berlinul, Parisul şi Moscova. Asistăm la o repoziţionare regională. Iranul şiit, ca şi Bahreinul – apropiat aliat al Arabiei Saudite sunite – fără relaţii diplomatice cu Israelul, afirmă că „are dreptul să se apere”. Astăzi, la 70 de ani de la întemeierea statului Israel, ambasada americană se va muta la Ierusalim, prin decizia preşedintelui Donald Trump, care generează iritare în multe capitale europene. Ceremonia va fi simbolică. Armata şi Poliţia sunt însă în alertă, ca şi la frontiera din Gaza. O precizare necesară: Bucureştiul are o relaţie diplomatică trainică, de decenii cu Tel-Avivul, unde o comunitate puternică de români participă, cu devotament, la viaţa ţării. De-a lungul celor şapte decenii, cu conjuncturi politice dintre cele mai diferite, relaţia de care vorbeam a rămas una teafără, fertilă şi reciproc avantajoasă. De altfel, paradoxal, Israelul este o ţară cu vocaţie umanitară, greu egalabilă. Şi în pofida propriilor probleme, nu a ezitat să acorde ajutoare unor ţări precum Mexic, Nepal, Haiti, Turcia, după cutremurele de pământ din 1999, 2005, 2010. Israel, o ţară în care se trăieşte sub semnul riscului permanent, rămâne o ţară frumoasă, cu turism consistent, şi un popor care doreşte pacea şi liniştea, de care are atâta nevoie. Bună aniversare Israel!