Scrutinul european se apropie cu paşi repezi de final, fără a depăşi un anonimat în care l-au cantonat formaţiunile înscrise în cursă. Şi asta, nu doar la noi acasă, unde agenda electorală pare cu totul străină imperativelor, deloc puţine şi deloc uşoare, cu care continentul se confruntă. Cu extrem de puţine excepţii, ele însele incidentale, prin patina unui descriptivism impus de un formalism obligatoriu, dezbaterile pe care le-am putut nota până acum s-au dovedit mai curând semnele elucubrante ale aceleiaşi lupte politice oarbe între două tabere autolivrate unui conflict păgubos. O discordie pe cât de infailibilă în substanţa sa belicoasă pe atât de searbădă în raport cu agenda unei ţări, fireşte europene, căreia i se refuză, cu o dezinvoltură impardonabilă, schiţa, dacă nu proiectul, unui viitor mai sigur şi mai aşezat în făgaşul unei istorii pe deplin meritate.
Fireşte, au şi sloganele, îndeosebi în campanii electorale, locul şi trebuinţa lor. Ba chiar şi legităţile lor care ţin, deseori, mai curând de o stilistică a persuasiunii decât de vreo logică de conţinut. „Mândria de a fi român”, oricât de mobilizator s-ar crede, nu e nici pe departe persuasiv, tradus la nivelul interiorităţii individuale; ca să nu spun că nu potenţează de o manieră precisă şi directă finalitatea presupusă, garanţia aceea a reprezentativităţii parlamentare la nivel european. Cât despre un alt slogan, încă şi mai eşuat, cu gustul său vetust, prin care ni se promite nici mai mult nici mai puţin decât o… Europă în casă, cu greu mă sustrag comparaţiei, glumeţe şi uneori mincinoase, a făgăduirii… bomboanelor pentru copiii rămaşi acasă.
Atât de searbădă pare campania aceasta în ansamblul, la noi ca şi în alte părţi, că nu-i de mirare – ca să nu mai vorbim de cât de îngrijorător – şi deloc întâmplător că mai ales partidele antieuropene umplu pieţele bătrânului continent. În Franţa, „frontiştii” lui Marie Le Pen, care, pe deasupra şi-au asociat şi sonore nume de artişti şi personalităţi culturale, nici nu se mai îndoiesc de… victorie: care nu trebuie văzută ca într-o ligă sportivă, cu trofeul pe masă adică, e suficient un scor confortant, cu care, coroborat cu absenteismul şi cu scorurile „fraterne” din alte ţări, să poată spera a repune în discuţie întregul proiect european. Lucru foarte posibil. Se resimte şi în Italia, unde organizaţi pe principiul unor galerii de fani, mai mult mai puţin ultraşi, simpatizanţii lui Beppe Grillo sunt singurii până acum care umplu piaţă după piaţă pe toată întinderea Peninsulei. A nu se citi aici vreun rest de entuziasm pentru aceşti inclemenţi demolatori ai construcţiei europene întreprinse cu atâta inteligenţă şi eforturi de-a lungul unei jumătăţi de veac. Dimpotrivă, îngrijorarea ar trebui să primeze, fiindcă retorica destructivă e totdeauna mai incitantă şi mai fascinantă, iar populismul se hrăneşte copios din sevele ei, în general otrăvite.
Grav mi se pare faptul că, la pupitrele unor examene de o asemenea anvergură politică, nu se simte nicio urmă de specialişti, măcar evaluatori ai psihologiei de masă, ca să nu mai vorbim de vreo impedanţă de natură diplomatică. Fiindcă tocmai de diplomaţie este vorba în cheia adevărată a acestui scrutin:
Uniunea, în structura şi în esenţa ei, acuză o criză şi, pe cale de consecinţă, nevoia unei schimbări de fond, instituţionale şi de discurs, în care chiar idei declarat contraproductive (accesul la decizii, prezenţa insidioasă a unei ierarhii, invocarea unor „viteze” diferite, conflictele Nord-Sud ori Centru-Periferie, condiţia monedei unice şi a forului finanţator decizional cu banii contribuabililor etc.) se propun deja cu febrilitate unei agende imediate. Nimic din toate acestea n-a răzbătut, până acum, în dezbaterile de la noi. Ca şi când UE – cu Parlamentul ei redus oricum la dimensiunea unei suite de întâlniri congresiste cu tematică variabilă – s-ar fi desprins cu totul de masa electorală a cetăţenilor proprii, fie ei germani, polonezi, greci ori bulgari, paralizată de fascinaţia unui mit, ce-i drept, străvechi, dar expus, tocmai din cauza fascinaţiei prea uşoare, unui eşec nu mai puţin răsunător.
Nu există – şi nici n-ar trebui să existe – un patriotism european. La urma urmei, locul naşterii nu şi-l alege nimeni, e chestiune de destin. Şi cum ar putea fi altfel? Ceea ce împlineşte cu adevărat o viaţă este fărâma de sfinţenie pe care individul o conferă locului, fie acesta Ţară, Popor, ba chiar şi Continent. Parlamentul European, dacă nu e o competiţie, ar trebui măcar să-şi revendice ceva din antica agorà elină prin care să se conserve mai util legătura dintre cel ales şi cel ce l-a trimis acolo. Este exact reproşul esenţial al antieuropenilor, buimăceala euroscepticilor, dar şi izvodul atâtor analize critice avansate de gânditori de calibru şi dificil de suspectaţi de ieftine cabotinisme.
