Anglicismul de la modă la manie

Departe de a fi fost vreodată un adept al „purismului lingvistic” abolit, cu succes, încă de pe vremea lui Maiorescu şi Eminescu, mărturisesc că resimt o perplexitate nevindecată în faţa şuvoiului de anglicisme ce ne invadează, în ultimele decenii, propria limbă. Două par să fie reproşurile motivaţionale aduse celor care adoptă o poziţie critică faţă de acest fenomen. Primul – şi cel mai răspicat, prin doza de veridicitate greu de combătut – este că e vorba de un proces universal şi, mai nou, cu un resort la fel de veridic datorat limbajului IT-ist ori, cum se numea mai demult, informatic. Cercetări şi studii avansate în câteva decenii de către echipe ori chiar institute lingvistice, din ţări neanglofone, n-au reuşit, în măsura dorită, să schimbe ceva în această privinţă, cu excepţia Franţei, singura care şi-a delineat şi asumat o strategie naţională cu suport popular şi politic.

Al doilea argument, mult mai lipsit de consistenţă, invocă moda atribuindu-i un plus discutabil de prestigiu când, de fapt, pare să fie mai degrabă o mondenitate plină, de obicei, de o gratuitate debilă. E o certitudine cât o demonstraţie ştiinţifică faptul că limba e un organism viu şi, de la Saussure citire, şi social şi, ca atare, supus unei dinamici transformaţionale ce-i este intimă şi total legitimă.

Cu douăzeci de ani în urmă, am avut prilejul să cunosc de aproape o lingvistă italiană predând, în sistemul universitar, chiar cursuri de limbă şi care m-a împovărat, în dense şi recurente reprize, cu lupta sa împotriva uzului abuziv al anglicismelor în media din ţara sa. Păstrez şi acum câteva dintre cărţile pe care le consacrase insidiosului fenomen. Insuccesul aventurii sale, altminteri aplicate şi solid argumentate, i-a creat un disconfort ce-a devenit obsesiv.

Descopăr, acum, la ani distanţă, o reluare a bătăliei pierdute, în forma unui apel lansat de o altă cercetătoare şi îmbrăţişat rapid de câteva sute de personalităţi din varii câmpuri culturale. Această Intervenţie pentru limba italiană, cum e supranumită, recurge însă la un titlu-apel de o simplitate în sine convingătoare: dillo in italiano, adică spune-o în italiană.

Atestând firescul împrumutului lexicale între variile limbi ale planetei, apelul porneşte chiar de la cele opuse fenomenului numit anglomania, adică de la preluarea, în limba lui Shakespeare, a unor termeni italieni, majoritatea internaţionalizaţi, precum „mortadella”, spopran (masculinizat), manifest, la care aş adăuga şi cappuccino, pizza, canţonetă, ca să nu pătrundem şi în lumea operei lirice.

Exemplele propuse de apelul în cauză (mă refer la termeni englezi cu corespondenţi nu doar adecvaţi, dar chiar aureolaţi de un prestigiu indiscutabil, inclusiv la un palier istoric), mi se par de o acribie şi oportunitate egale şi pentru limba română. Astfe, de ce ar fi mai nimerit (mai „frumos” sau mai… cool?!) să folosim job, pentru „lucru”, ori, „jobs act” (în loc de „legea muncii), aşa cum a numit guvernul italian pe cea recent aprobată în Parlament,  sau „market share”, în loc de tradiţionala „cotă de piaţă”.

Exemplele sunt, din păcate, pe cât de numeroase pe atât de „şucare” ori de „mişto”, ca să recurg şi eu la o altă „modă”, mai veche şi încă în uz, dar fără vreo pretenţie de… mondenitate. Şi, ca şi în Italia, fanii, cărora ei le zic, cu orgoliu, tifosi, utilizatorii cei mai frecvenţi şi mai învederaţi ai anglicismelor inutile sunt politicienii şi jurnaliştii, ca şi, mai nou, funcţionarii din instituţiilor statale, exact cei care, prin natura lor mandatară, ca şi prin motivarea reală a prestigiului, ar fi obligaţi să se conformeze slujirii propriei limbi naţionale.

Şi spre a încheia cu un indicator teribil, un „cap-de-operă” pe dos, ca un ecou al Chiriţei din Iaşul lui Alecsandri, voi prelua, dintr-o postare a italienistului clujean Laszlo Alexandru, un spumos şi ilar joc de cuvinte preluat, la rându-i, tot dintr-o sursă din Peninsulă:

„Se non ti laika nessuno e non sai cosa sherarem probabilmente addi le persone sbagliate. Quindi follwaci. În traducere literală ar suna aşa:

„Dacă nu te laikuieşte nimeni şi nu ştii ce să şeruieşti, probabil că addezi pe cine nu trebuie. Aşa că followează-ne.

Ce-ar mai fi de spus?