Un şef de stat înregistrat de propriul ex-consilier, un ex-preşedinte ascultat de justiţie, un mandat marcat de incredibile afaceri şi în câteva zile peisajul s-a schimbat pentru prezumtivul candidat. Istoria va reţine, poate, că Nicolas Sarkozy a pierdut toate şansele de a reveni în cursa prezidenţială din 2017, pentru câteva vorbe fatale cu avocatul său interceptate de poliţie. Numai că a vorbit sub numele de Paul Bismuth, nume de împrumut, persoană care există, specializată în afaceri imobiliare în Israel, pe un alt telefon. Bănuit de trafic de influenţă într-o anchetă rapidă, deschisă la 26 februarie a.c., care a cunoscut un avans notabil, chiar spectaculos, şi prin percheziţiile domiciliare efectuate la Thierry Herzog, avocatul fostului preşedinte, şi la Gilbert Azibert, magistrat la Curtea de Casaţie, acţiuni mai rare la oamenii în robă. Într-o feroce bătălie pentru putere, nimic nu e hazardat. Calendarul acestor revelaţii în plină campanie electorală lasă unele dubii. Şi Nicolas Sarkozy, fost ministru de Interne, apoi preşedinte al Franţei, nu este atât de naiv să ignore conjunctura. Şi povestea Azibert va fi lungă, aidoma afacerii Bettencourt, dreapta insinuând un complot politic. Argumente? Cum se explică faptul că noul procuror-şef al Parchetului Naţional Financiar – Elianne Houlette – numită de Consiliul de miniştri, se sesizează chiar în primul dosar cu protagonist care, întâmplător, este fostul şef de stat? Apoi, Nicolas Sarkozy şi Thierry Herzig erau ascultaţi din 2013, după cum menţionează „Le Monde”. Herzog a şi atacat, în numele dreptului la apărare, confidenţialitatea discuţiilor dintre un avocat şi clienţi, care este garantată. În al treilea rând, rolul determinant în acest dosar al judecătorului Serge Tournaire. Lucrând pe zona financiară, acest magistrat a soluţionat mai multe afaceri sensibile, inclusiv unele care îl puneau în cauză pe Sarkozy. Ascultarea fostului preşedinte era dispusă în cadrul unei anchete privind eventuala finanţare a campaniei sale electorale pentru alegerile prezidenţiale din 2007 de către Libia, fiind bănuit de trafic de influenţă. Fostul locatar de la Elysee şi avocatul său, Thierry Herzog, au căutat să obţină informaţii confidenţiale despre Gilbert Azibert, după care au intervenit pentru desemnarea acestuia într-un post de prestigiu în Principatul Monaco. Fostul preşedinte al Republicii îşi constituise o mică echipă de înalţi funcţionari, politicieni şi magistraţi care îl alertau pe dosarele sensibile, ca şi pe subiectele de fond. Azibert făcea partea? În orice caz, judecătorul Tournaire devine bănuit de furnizarea de informaţii lui Nicolas Sarkozy privind afacerile care îl preocupau mai mult: soluţia rezervată de justiţie la agendele profesionale şi private sechestrate în afacerea Bettencourt. Scoase din „dosarul” respectiv, ele puteau juca un rol în afacerea de arbitraj Tapie-Credit lyonnais. Tournaire intuieşte că piesele descoperite într-o afacere pot fi utilizate şi în alta. În principiu, fiecare caz se judecă separat. Informaţiile nu circulă între magistraţi fără o solicitare expresă. Un judecător interesat de probele existente în dosarul instrumentat de un alt coleg trebuie să efectueze acte precise pentru a le obţine. Tournaire ştia multe. Principatul Monaco a dezminţit orice intervenţie. Judecătorii se interesează de Sarkozy. Dar şi Sarkozy se interesează… de justiţie. Savuroasă coincidenţă la 10 februarie a.c., când ex-preşedintele dejunează cu nişte aprozi. Două zile mai târziu, „Le Point” dezvăluie că Patrick Buisson, preţios consilier pe sondaje şi strategii, a înregistrat ore întregi de convorbiri, la reuniuni, pe vremea când era consilier. Nicolas Sarkozy nu este surprins când Alain Bauer, consilier pe probleme de securitate şi apropiat de orice putere, îl anunţă de iminenţa dezvăluirilor. Sarkozy caută să evite deflagraţia. El şi Buisson se întâlnesc la 11 februarie, în prezenţa lui Michel Gaudin, director de cabinet al fostului şef de stat, în vederea unei strategii inoperante. La 4 martie a.c., „Le Canard enchaine” şi site-ul Atlantico confirmă existenţa înregistrărilor şi difuzează extrase riscante pentru Sarkozy. Viaţa este o luptă şi politica o bătălie. Liderul UMP, Jean Francois Cope, sare la gâtul ministrului Justiţiei, Christine Taubira. Nicolas Sarkozy este în postura lui Napoleon în insula Elba. Ministrul Justiţiei se apără bine într-o conferinţă de presă, prezentând două adrese din partea noului procuror financiar, Elianne Houlette, şi Francois Faletti, procurorul general al Parisului, prin care era informată de povestea cu Sarkozy. Succint. Şi despre faptul că la 3 şi 19 septembrie 2013 două telefoane ale ex-preşedintelui Republicii au fost puse sub ascultare de către Parchetul Naţional Financiar. Măsura a fost decisă de judecătorul de instrucţie Serge Tournaire, care ancheta acuzaţiile legate de finanţarea campaniei electorale de către regimul fostului lider libian Muammar Gaddafi. Între 21 ianuarie şi 11 februarie 2014, poliţia interceptează convorbiri purtate între Nicolas Sarkozy – utilizând o linie telefonică sub un nume de împrumut, Paul Bismuth – şi Thierry Herzog, avocat. Aceste convorbiri pun în evidenţă faptul că Herzog a susţinut numirea unui consilier, în exterior, în Consiliul de stat Monaco, şi că Nicolas Sarkozy l-a asigurat că aderă la acest proiect (potrivit avocatului). Povestea rămâne, deocamdată, neterminată.
