Este deja o realitate în fapt că proiectul Europei Unite scârţâie din încheieturile sale cvasi-structurale, în ciuda asigurărilor, excesiv de optimiste, ale unor oficiali, din staff ori din afara lui, incapabili să iasă dintr-o retorică îmbălsămată. Şi, în ciuda exigenţelor de schimbare, structurală, formulate de lideri, mai noi şi mai tineri, în definitiv europenişti poate chiar mai oneşti şi, oricum, mai convingători decât vechiul şi actualul establishment, în locul unui program re-proiectiv, euroscepticismul creşte fără măsură, asezonat cu mişcări autonomiste şi anti-statale, redeschizând vechi şi nedorite răni ale istoriei.
În acest context, cu totul infectat de morbul extremismului revizionist, se cuvine înscris şi evenimentul, da, şovin şi, da, iredentist ce-a răscolit, zilele trecute, municipiul Târgu-Mureş. Semnificaţiile, evidente ori disimulate, ale manifestării maghiarilor, o bună parte a lor, cum s-a dovedit, sosită din afara hotarelor României, nu lasă loc de interpretări. Oricât de sofisticate şi de deturnate în volutele unui limbaj politicianist. Ele circumscriu, cu substantiv şi predicat şi cu o insolenţă egală cu o tentativă de atentat la fiinţa însăşi a Statului românesc, vechi şi neadormite revendicări, vise de mărire şi ambiţii de reinventare a Istoriei, în sânul unei Uniuni Europene încă marcată de ambiguităţi impardonabile când e readus în prim plan, resuscitat artificial, cadavrul unor conflictualităţi de tristă amintire.
Puţini sunt cei care observă – ori care, observând, adoptă poziţia struţului – că autonomismul nu e altceva, în cele mai multe dintre cazuri, decât masca unei redesenări a vechiului continent în hotarele şi veşmintele lui nu doar imperiale, ci şi văduve de raţiuni şi, în consecinţă, generatoare de noi conflicte cu finalităţi pe cât de greu de imaginat, pe atât de catastrofale pentru viitorul însuşi al Europei şi al fiecăruia din membrii săi.
M-am întrebat, ca să dau un exemplu, ce-a căutat, la Târgu-Mureş, un lider politic al Cataluniei, din cealaltă extremă de Europei. Şi nu pot ignora faptul că, pe fondul unor poziţii reactive prea slăbite ale Puterii de la Bucureşti, dar şi de la Bruxelles, morbul separatismului, înscris în direcţia antieuropenistă, e mai activ, contagios, ca orice rău.
Şi toate acestea au loc, deloc întâmplător, într-unul dintre cele mai dramatice momente de natură geopolitică ale lumii de azi: conflictul ruso-ucrainean, în care ar trebui decelate cauze şi raţiuni mult dincolo de o disfuncţie regională.
Iarăşi, nu întâmplător, în Italia ce reporneşte motoarele anti-criză şi solicită, imperativ, prin vocea noului său premier, Matteo Renzi, o reînnoire structurală şi efectivă a Europei, mişcările secesioniste dau spectacole halucinante. Comicul lider al formaţiunii Cinque Stelle, Beppe Grillo, propunea, marţi, o divizare a Italiei pe un format dinaintea formării statului italian unitar şi suveran. Prilej de satisfacţie pentru Liga Nord care s-a grăbit să salute o astfel de propunere, hazlie, dar atât de dramatică în esenţa ei.
Şi atunci, ce-ar fi de făcut? Evident, antamarea unei poziţii coerente şi ferme a tuturor celor pentru care Istoria – şi istoriile naţionale – mai are un sens ce solicită nu doar opinii, ci chiar o direcţie programatică creatoare de pace.
În ce ne priveşte, împărtăşesc preocupările, alarmante şi cu atât mai mult demne de a fi luate în seamă, ale academicianului Dinu C. Giurescu, expuse, serile trecute, la un post tv. Acuzând ambiguităţile ori lipsa unor reacţii prompte şi categorice în faţa unor evenimente făţiş iredentiste şi antiromâneşti precum cel de la Târgu Mureş, venerabilul istoric atenţionează că, dacă vom continua aşa, la nivel înalt instituţional, „în 20 de ani nu va mai exista stat român cu autoritate”.
O autoritate, să ne amintim, pusă la îndoială şi chiar decretată ca…inactuală, chiar de către şeful, de ieri şi de azi, al statului însuşi, nimeni altul decât Traian Băsescu.
Fiindcă, dincolo de jocurile politice, integritatea şi suveranitatea României nu sunt, în nici un context şi de către nimeni, materie de negociat.
