La 14 ianuarie 2011, tunisienii îl înlăturau de la puterea pe preşedintele Ben Ali, marcând debutul „primăverii arabe” în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. După 10 ani, Siria nu se regăseşte, iar Yemenul s-a transformat într-un câmp de ruine. În Egipt, un mareşal ferm în atitudini, Al-Sissi, a înlocuit un autocrat, Hosni Mumbarak, dar oricum rămâne un interlocutor serios, pentru partenerii europeni. În Libia, războiul civil, care continuă face regretată căderea lui Gadafi. În Irak, Iranul face legea. În Liban situaţia rămâne confuză. Doar în Tunusia s-ar putea vorbi de un embrion de democraţie minat şi acela de corupţie şi sărăcie. Guardian a publicat un sondaj realizat în 8 ţări, unde „primăvara arabă” a avut loc: Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Siria, Irak, Sudan şi Algeria. În 5 dintre ele, 50% dintre repondenţi consideră că situaţia este mai rea ca înainte de revoluţii. Între 60-75% dintre sirieni şi libieni ar fi preferat ca revoltele să nu aibă loc. Despre autorii lor… se vorbeşte mai puţin.
