Orbecăind prin molozul clipei

0
199

Faptul că în România mai toată lumea se ocupă – ori chiar face – politică nu cred să fie o exagerare prea mare, chiar şi eludând percepţiile de semnificaţie pe care o astfel de judecată le poate avea într-o mai mică ori mai mare măsură. Îmi amintesc cum prin cei mai suferinzi ani ai regimului ceauşist, aflam nu fără oarecare surpriză că în unele state occidentale spre care doar visam, SUA în cap de listă, cetăţeanul de rând nu era mai deloc interesant de cine îl conduce, la Casa Albă, ori la Capitoliu. Nu că n-ar fi ştiut cu adevărat, dar odată încheiat un scrutin electoral, fiecare se întorcea, răbdător, la propria-i viaţă, convins că fiecare îşi va vedea de treabă. Sentimentul pe care-l genera, atunci, o astfel de imagine devenea aproape hipnotic în acel context în care, la noi, propaganda devenise asurzitoare, sufocantă, cu unicul partid în toate şi cu Ceauşescu pe deasupra tuturor.

Singurele „supape” de aerisire şi de ieşire din dezmăţul oripilant au rămas pentru decenii micile bârfe convertite în bancuri şi vorbele în doi peri, câte o răbufnire împotriva şefului direct, ori vreo bârfă a vreunui confrate ispitit de un loc mai în faţă. Cât despre politică, aceasta nu ne privea decât în unica variantă admisă: a alinierii necondiţionate şi cu entuziasmul asumat, lăsând dubiile, tot mai sâcâitoare, pe seama altor instanţe mai curând aparţinând celeilalte lumi.

În aceste condiţii era de aşteptat ca imediat după evenimentele de-acum un sfert de veac, noianul de frustrări îndelung acumulate şi sedimentate să nu străbată la suprafaţă cu tumultul unei lave dintr-un crater vulcanic. Iar lunile şi, apoi, primii ani post-decembrişti au ilustrat acest fenomen cu o gratuitate exemplară: partide şi fracţiuni, mişcări şi grupuri, instituţii şi organizaţii de toate felurile şi de toate gradele s-au aliniat la startul unei altfel de întreceri, reinventând entuziasmul lipsă, dar într-un total dispreţ de ordine, de proiecte constructive şi, îndeosebi, de vreun ideal. Fireşte, n-au lipsit nici câteva, puţine, excepţii: persoane, personalităţi, câteva nuclee de la vârf, mai la putere dar mai ales în opoziţie ce păreau a acuza delirul şi riscurile acestuia.

Spre ce a condus toată această viermuială nu-i nevoie de niciun efort spre a afla: consecinţele ei le trăim încă şi astăzi, ba, aş spune, că abia cu trecerea vremii fizionomia lor se profilează mai aproape de dimensiunile sale deznădăjduitoare. Pe de o parte, în structura societăţii s-a produs o falie greu de imaginat în toată istoria modernă a Ţării între gestionarii grăbiţi să preia frâiele unei „noi” ordini de Putere şi masa amorfă a celor aruncaţi în jocul manipulator nu mai puţin pervers decât cel al defunctei propagande de dinainte; s-au schimbat, ce-i drept, lozincile cu… sloganuri (nota bene: slogan era un termen „reacţionar” înainte, aşadar… reacţionar), însă tehnicile de persuasiune au ieşit, multiplicate şi multicolorate, cu sclipici şi cu iz de promo din văpăile aruncate spre cer odată cu cenuşa… vulcanică a trezirii. Protagonişti: cine a simţit cel mai mic imbold, fie regăsind stupefiat el însuşi nişte resturi de vocaţie prin reziduurile propriilor frustrări mai vechi, fie mobilizaţi din umbră de nişte gardieni ai vechiului sistem ce pândiseră în umbră momentele celor mai faste oportunităţi.

Nu discut – acum şi aici (sper s-o fac în zilele următoare) – despre evenimentele de acum un sfert de veac şi, mai exact spus, despre resorturile şi implicaţiile mai profunde, aşa cum le-am trăit, le-am mai analizat cu alte prilejuri. Ceea ce mă intrigă chiar în aceste săptămâni ce-au urmat alegerilor din 16 noiembrie este tocmai această recurenţă a percepţiei că, da, la noi mai mult decât oriunde în lume, politica pare a fi unica ocupaţie şi încă una de bază. Fireşte, va fi fiind omul, potrivit lui Aristotel, un „animal politic”, însă fenomenul la care mă refer în acest context priveşte toată această imensă „piaţă politică” deschisă non-stop, în care se fac judecăţi apodictice, se etalează „programe”, se urzesc şi se demit guverne, se nasc şi se înmormântează partide şi lideri ale lor etc. Şi nimic, nici măcar o idee, oricât de vagă, care să vizeze perspectiva, să anticipeze ceva dintr-un viitor ce riscă, astfel, să rămână iremediabil blocat de pâcla acestei frenezii prosteşti.

Nimic nu se poate construi, la noi ori aiurea, dacă nu ne reuşim să ne sustragem din acest greţos spectacol al contemplării îndelungate a clipei mustind în molozul neputinţei. Sigur, vreunul mai încrâncenat mi-ar putea replica, nu fără o mucalită poftă de şicanare, că dincolo n-ar fi altceva decât… Absolutul. Aşa o fi. Însă numai tentând spre el se poate clădi ceva. Şi numai pe acel drum nicio înfrângere nu e gratuită.