În general reţinută, ceea ce onorează, presa autohtonă ezită în a se lansa în comentarii exhaustive privind discordia de la Casa Regală. A cărei atitudine, într-un amurg de viaţă al Regelui Mihai, faţă de unul dintre urmaşii săi, Principele Nicolae, deposedat în octombrie 2016 de titlul de Principe al României şi statutul de Alteţă Regală descumpăneşte. Realmente. Conflictul – imund – sugerează o „eliminare” premeditată de la masa succesorală a bunurilor şi puterii în familie. S-a ajuns chiar la comunicate de presă iraţionale, ca Principesa Elena să reproşeze fiului său gesturi de violenţă, în dorinţa acestuia de a ajunge la patul muribundului său bunic. Radu Enache, avocatul Principelui Nicolae, a mărturisit presei că două persoane din familia regală sunt responsabile de scoaterea acestuia de la succesiune şi la un moment dat vor fi spuse. Vizat este cuplul Margareta – Duda. Oricum am întoarce lucrurile, interpretarea lor rămâne aceeaşi, mai ales că există bănuială, speculându-se surse apropiate de succesorii Regelui Mihai, că acesta ar fi fost prea bolnav ca să întreprindă un gest de înlăturare a Principelui Nicolae din ierarhie. Dar părerile se împart şi asta nu surprinde. Într-un asemenea context delicat, intenţia lui Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu de a transforma Casa Regală în persoană juridică nici nu încălzeşte, nici nu descumpăneşte. Oricum, nu de inadecvare etică poate fi vorba. Poate cel mult de o alegere neinspirată a momentului. De mulţi ani, puterea de la Bucureşti înţelesese să se integreze într-un scenariu civilizat, privind o realitate dramatică. Şi toată ţara, republicani şi monarhişti, acordase prezumţia de sinceritate gesturilor de afecţiune şi curtoazie, faţă de Regele Mihai, arvunindu-se astfel o reconciliere naţională. Tot atât de adevărat este faptul că Regele Mihai a încercat, cu consecinţe resimţite, ameliorarea imaginii României în Europa. Cu o tenacitate imperturbabilă, imun la vitregia contextelor surmontate, recules fără ostentaţie în hotarele mesajelor proprii, Regele Mihai s-a făcut respectat pentru faptele sale şi nu doar în temeiul simbolisticii reprezentate. De aceea e de discutat dacă „puriştii” care vorbesc de ipocrizia demersurilor liderilor actualei puteri chiar au dreptate. În fond, nu Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, aşa cum sunt ei, momentan, de boţiţi la imagine, au indus scandalul actual la Casa Regală, spre a altera ţesutul etic, compact, nefisurabil, cum se credea. Sau nu sunt probe elocvente în acest sens, spre a spune lucrurile pe nume. Faptul că, recent, ex-preşedintele Traian Băsescu a reiterat teza sa, expusă prin iunie 2014, conform căreia „abdicarea Regelui Mihai reprezintă un mare act de trădare” şi că „a fost slugă la ruşi”, a fost contrat anemic, ultima dată de Vlad Nistor, decanul Facultăţii de Istorie din Bucureşti, rămâne o abordare secundară. Mai ales că Traian Băsescu nu oferă argumente istorice pertinente, ci doar raţionamente subiective, rămânând consecvent. El îşi reazămă teoria pe faptul că în toţi anii campaniei din răsărit, Regele Mihai a contrasemnat disciplinat toate decretele generalului şi apoi mareşalului Ion Antonescu, arestat la 23 august 1944, predat ruşilor, trimis la glonţ, deşi ar fi fost în măsură să-l graţieze sau să-i comute pedeapsa. În schimb, Pamfil Şeicaru, ziarist de referinţă al presei interbelice, în „Dotla” (Ed. Fronde, 1996), deşi considera că doar monarhia conferă liniştea naturală unei naţii – părăsind ţara în ultimul moment –, are reproşuri dure la tot anturajul Regelui Mihai, non-experienţei politice a acestuia, neadăugându-se niciun om de valoare, nicio inteligenţă reală, ci doar o colecţie de mediocrităţi ambiţioase, incapabile să gândească la altceva decât la propriul lor interes. Presimţind ceea ce urma, faptul că partidul-stat se va instala sub forma unui regim fundamentalist, cu precizarea că religia pe care se va baza va fi laică – ideologia politică. Pamfil Şeicaru, luat în seamă, mai mult încurcă decât luminează lucrurile. Pentru tot ce se întâmplă, la Casa Regală, momentan, nu este loc decât de certitudini. Fiindcă pe zi ce trece toate îndoielile dispar. Şi asta este trist.
