Criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu conferenţiază la Craiova

0
58

Cunoscutul critic şi istoric literar Dan C. Mihăilescu va veni mâine, 14 octombrie, la „Întâlnirile SpectActor” ale Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, pentru a susţine, în cadrul Săptămânii Caragiale, conferinţa „Caragiale: aliatul perfid sau duşmanul complice?”. Întâlnirea va avea loc la ora 11.00, în Sala „Ion D. Sîrbu”. Cu acest prilej, autorul va lansa volumele, „I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii”, „I.L. Caragiale. Cele mai frumoase scrisori”, „I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc” (reeditarea antologiei din 1994), „Să vedeţi ce mi s-a-ntâmplat”, toate apărute la Editura „Humanitas”.

 Născut la 12 decembrie 1953, în Bucureşti, Dan C. Mihăilescu a urmat cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din capitală (1972-1976). A fost cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” (1980-2003), secretar de redacţie al Revistei de istorie şi teorie literară (1983-1986), editorul suplimentului Litere, arte, idei al ziarului Cotidianul (1991-1996, 2001-2004), iar din anul 2000 – realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV (pentru care, în 2003, a primit Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului). De asemenea, cronicar literar la revistele Transilvania (1983-1989), 22 (1994-2000) şi Ziarul de duminică (2001-2006), apoi la Jurnalul Naţional (2006-2007) şi Evenimentul Zilei (din 2007 până în prezent).

 

«În prefaţa ediţiei academice de Opere I.L. Caragiale, Eugen Simion mărturisea că, într-o întâlnire de pe la începutul anilor ’80, C. Noica i-ar fi reproşat (numai pe jumătate în glumă) că şaizecismul istorico-literar nu a dat nici un zdravăn detractor al celui care a consacrat moftologia şi miticismul drept categorii definitorii ale etnopsihologiei româneşti. În 2002, Marian Popa relua esenţa acuzaţiilor de leznaţiune aduse autorului Nopţii furtunoase de la epoca lui Grigore Ventura, Mişu Văcărescu, Racoviţă-Sfinx şi mai ales Dimitrie Sturdza, către N. Davidescu, pentru ca în 2012 să se audă din mai multe părţi regretul că I.L. Caragiale nu a avut paradoxalul noroc de care a beneficiat Eminescu, când cu buclucaşul „Dosar” din Dilema, 1993. Cu alte cuvinte, adevărata revalorizare a unui clasic presupune o demitizare (demolare?) prealabilă.

La o sută de ani de la moarte – trecând prin istoricul receptării omului şi operei – în ce măsură a fost şi este Caragiale un aliat sau un adversar al fiinţei româneşti? Cât a fost (şi este) zeflemeaua – marca relativismului balcano-dâmboviţean – o cale de salvare, de „levitaţie istorică”, şi cât un blestem, o condamnare la netrebnicie? Care ar trebui să fie raportul dintre actualitatea operei (reflectată în exegeză) şi actualizarea mesajelor acesteia de către noua regie? Ce se poate învăţa din studierea în paralel a contextelor sociopolitice în care opera caragialiană a fost reactualizată? Ce câmp de semnificaţii se întinde între antinomia reprezentată de viziunea paradisiacă a operei caragialiene (M. Ralea-N. Steinhardt), de o parte, şi viziunea Lucian Pintilie-Alexandru Dabija (mahalaua ca bolgie dantescă), de cealaltă?». (Dan C. Mihăilescu)

Iată cele câteva întrebări cărora autorul îşi propune să le dea un răspuns cu prilejul întâlnirii de la Naţionalul craiovean.