În favoarea mişcărilor contestatare, care bulversează, actualmente, mai multe ţări din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, analişti, jurnalişti şi oameni politici utilizează frecvent ciudata sintagmă „democraţia arabă”. Aceşti termeni, aparent inofensivi, pot constitui germenii unor viitoare conflicte. De ce democraţia aplicată regiunilor mai sus citate ar trebui să fie etnicizată? Oare, Tunisia, Egiptul, Libia sau Siria au nevoie de o anumită formă de democraţie, care nu poate fi decât „arabă”? Concept cu vocaţie universală, democraţia, în accepţiunea modernă, garantează drepturile minorităţilor, de o manieră similară, din Taipei la Tallin. Insistenţa asupra caracterului „arab” a sistemelor democratice puse în aplicare la Tripoli sau Damasc, poate genera nebănuite confuzii. Arabismul, prezent ca o constantă esenţială a tuturor sistemelor politice nord-africane sau mijlociu-orientale, constituie o concesie majoră a ideologiilor, în revoluţiile actuale, care marchează falimentul unor regimuri politice. O democraţie arabă se va dovedi continuarea ideologiilor naţionaliste arabe, în variantele lor nasseriste sau baasiste. În secolul XX, naţionalismul arab a fost asociat unei concepţii moderne despre naţiune şi limbă moştenite de la Fichte, noţiunea de socialism (Michel Aflak) şi identităţii islamice (Chekib Arslan). Potrivit acestuia, islamul, ca religie născută în Arabia şi promovată în limba arabă, a jucat un rol în consolidarea naţiunii arabe. Regimurile al căror caracter central a fost promovarea identităţii arabe s-au impus în anii 1950 şi 1960. Departe de a favoriza naşterea democraţiei, fiecare regim s-a proclamat a fi o altă ramură a „renaşterii arabe”, un mutant basculat în dictatură militară sau poliţienească. Obsesia etnică de care vorbeam contrazice unul dintre pilonii democraţiei moderne: garantarea drepturilor minorităţilor. De fapt, contrar visului pan-arabist, al unei singure naţiuni, de la Atlantic la Golful Oman, realitatea a făcut posibilă coabitarea mai multor popoare pe terenul revendicat de „naţiuni arabe”. Intelectualii fondatori ai naţionalismului arab n-au fost ignoranţi: Michel Aflak menţiona cazul kurzilor din Siria şi Irak, iar Chekib Arslan denunţa legea berberă care acorda, în 1930, populaţiei berbere din Maroc posibilitatea de a fi judecată potrivit legilor sale şi nu de oamenii sultanului. Aplicarea gândirii intelectualilor „renaşterii arabe” va marca un refuz violent al pluralităţii lingvistice şi culturale în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, unde trăiesc milioane de kurzi, asirieni, evrei, berberi sau egipteni creştini. Aceste populaţii, ocupate prin cuceririle islamice ale veacului al VII-lea, şi-au văzut negată legitimitatea şi recunoaşterea oficială. Constituţia siriană afirmă că poporul sirian „face parte din naţiunea arabă (…) Jurisprudenţa islamică este principala sursă a legislaţiei. Limba arabă este limba oficială”. În Algeria, Constituţia dispune că „islamul este religia de stat. Araba este limba naţională şi oficială”. În Tunisia, „laicul Bourguiba” a promovat o Constituţie încă în vigoare, care menţionează, de la primul articol, că „Tunisia este un stat liber, independent şi suveran. Religia sa este islamul, limba sa este araba”. Dorinţa de arabizare a acestor state nu s-a limitat la un stadiu simbolic: regimul baasist irakian a declanşat o mare violenţă împotriva minorităţilor. Baasiştii sirieni n-au ezitat să înăbuşe orice pretenţie kurdă sau asiriană. În Sudan, dorinţa de arabizare şi islamizare a provocat un război civil întins pe mulţi ani. Aceste indicii convergente sugerează că vechile obiceiuri nu sunt pe cale să se stingă. Noile elite nord-africane şi mijlociu-orientale trebuie să accepte că democraţia contemporană este cea a multiculturalismului, subsidiarităţii, federalismului, a drepturilor minorităţilor şi libertăţii cultelor. Cuplarea democraţiei cu crisparea unitaristă nu va produce, de fapt, noua „democraţie arabă”, ci eterna închisoare a popoarelor.
