Pase scurte / pase lungi: Un regret de o încărcătură aparte!

0
188
Îngălbenită de trecerea anilor, colecţia „Înainte” –tristă şi ea- aminteşte de primul interviu, acordat de cel care a fost Florin Halagian, imediat după instalarea ca antrenor principal al Universităţii Craiova, prin validarea de către membrii Secţiei de fotbal a clubului, condusă de prof. univ. dr. Constantin Bărbăcioru. Calendarul spune că ne aflam la 8 ianuarie 1985. Avea 45 de ani, trecuse pe la F.C. Argeş (două titluri de campioană), F.C. Olt, Steaua, unde lăsase însemne durabile. Nu venea singur, ci însoţit de asistentul său Victor Dinuţ, fidel, tăcut şi muncitor. Recomandarea aparţinuse, cui altcuiva, decât lui Cornel Stroe, emblematicul clubului din Bănie. Campionatul ‘84-‘85 începuse „aşa şi aşa” pentru Universitatea Craiova, cu o primă parte cam de rutină, în pofida lotului valoros, pe care se rezema şi echipa reprezentativă a lui Mircea Lucescu, în bătălia pentru calificarea la CM 86. În Cupa UEFA, Craiova trecuse de Betis Sevilla (0-1, 1-0, 5-3 dlp), Olympiakos Pireu (1-0, 1-0), dar se scufundase la Sarajevo, cu Zelesnicear (2-0, 0-4) avându-i pe banca tehnică pe Mircea Rădulescu şi Silviu Stănescu. Skoro, Baljic, Bazdarevic, R. Mihailovic, şi antrenor Ivica Osim “domnul milimetru”, la echipa “plavilor” de la Euro 1968. Doamne, ce echipă! Şi a început pregătirea returului campionatului cu obişnuitul stagiu de la Băile Herculane, pe care „Armeanul” punea mare preţ. Îşi „biciuia jucătorii” N-a făcut „minuni”, cât a stat la Craiova, dar a remizat (0-0) cu Dinamo, în Ştefan Cel Mare, a învins Argeşul (2-1), şi a umilit Steaua (5-2) în faţa a 40.000 de suporteri pe „Central”, după „un spectacol de vis” cum văd că scriam atunci, cu 4 goluri înscrise de Rodion Cămătaru şi două eliminări (Tilihoi şi Eduard). În finala Cupei României, la numai câteva zile, disputată pe Stadionul 23 August din Capitală, cu peste 5000 de olteni în tribune, Steaua „sufla trofeul”, beneficiind şi de un arbitraj (Dan Petrescu), care ştia ce avea de făcut. Din nou două eliminări, dar ambele din tabăra craioveană (Mircea Irimescu min. 65 şi N. Tilihoi min 90). Nu intuiam pe atunci, deşi ar fi trebuit, că Nicolae Ceauşescu nu scăpa nici un meci important al Stelei, dar cine şi-ar fi închipuit, deşi simţisem „gustul ca mierea” al cenzurii, cu numai trei ani în urmă, tot pentru… Steaua. N-aveam nici o părere fermă şi invulnerabilă, deşi oricine te putea trimite la podea sau la culcare fără argumente de prisos. Florin Halagian, un armean ca toţi armenii, isteţ din cale afară, detestând mica şi marea făţărnicie, fără vocaţie pentru îngâmfare, se simţea pe val ca antrenor. Avea „ochi” de geambaş, şi era greu de păcălit. Ştia destule poveşti, dar nu se hazarda în depănarea lor. Crâmpeie doar. Nici un prieten de familie, oricât de apropiat, nu mi-a trecut pragul casei, timp de 4-5 luni cât a stat la Craiova, cum a făcut-o Florin Halagian cu asistentul său Florin Dinuţ, care ştia deja unde sunt… paharele şi vesela. Încărcaţi de pesimism, scepticism, ceva luciditate şi alte 7 păcate, vedeam la tot pasul prilejuri de critică, entuziasm, blândeţe şi vorbă bună. Ceea ce ne-am reamintit mereu, când ne-am reîntâlnit, rememorând vizionările „pe sârbi” şi vinul alb de Ştefăneşti –preferinţa expresă-, care-l mai avea prieten şi pe Cornel Stroe. Fiindcă viaţa în fotbal nu e niciodată neagră, nici roză, ci are spectru solar, poate fi cucurbitacee, de la curcubeu. Şi într-o zi, cu eleganţă, Florin Halagian a plecat, revenea Mircea Rădulescu şi personal l-am regretat. Ne-a lăsat calificaţi în Cupa Cupelor. La stingerea lui din viaţă am vărsat o lacrimă curată. Însoţită de un regret profund, de o încărcătură inefabilă. Drum bun Florine!