O prostioară rotundă şi rece a vicepremierului Liviu Dragnea

Vicepremierul Liviu Dragnea se vrea „părintele regionalizării”, reorganizarea administrativă urmând a fi considerată emanaţia desăvârşită a eforturilor sale creative. Întregul demers, fapt lăudabil, este prezentat şi supus dezbaterii, în toate zonele ţării, şi sufragii unanime, deocamdată, nu întruneşte. Dimpotrivă. Şi încă, aşa cum spunea joi, la Sibiu, nu există un proiect oficial care să ateste cum „va arăta România regionalizată”. Cu stagii notabile în administraţia publică locală, fost prefect, preşedinte de Consiliu Judeţean, preşedinte al UNCJ, cunoscător al recomandărilor Comitetului Regiunilor de la Bruxelles, vicepremierul Liviu Dragnea era bănuit a fi capabil de conturarea unui proiect al regionalizării, deşi nu lipseau nici îndoielile, alimentate, în primul rând, chiar de propriul discurs. Neclar şi inconsecvent. Până recent, în repetate rânduri, dacă nu sistematic, Liviu Dragnea justifica raţiunea regionalizării prin o mai bună absorbţie a fondurilor europene şi, implicit, o cerinţă a UE. Celelalte argumente invocate păreau simple paleative. Unitatea administrativ-teritorială în România a fost, de când ne ştim, judeţul. La Sibiu, joi, a adus completări, care s-au vrut, pe semne, exhaustive, afirmând că „avem şansa, în această perioadă, ca, prin regionalizare, prin înfiinţarea regiunilor administrative, prin reorganizarea administrativă a României, prin modernizarea administraţiei publice, să rupem definitiv România de comunism”. Aserţiunea cu „ruperea de comunism” este de incubaţie recentă. Numai că este o prostioară rotundă şi rece, care putea să lipsească, livrată fiind nu doar de un vicepremier, ci şi de un lider social-democrat, al cărui şef ierarhic, Victor Ponta, abia s-a întors de la… Beijing, unde, din câte ştim, la conducerea ţării se află un regim comunist. Sensibilităţi fireşti există şi acolo. Că România „s-a rupt de comunism” de mulţi ani nu mai discutăm. În schimb, acroşăm altceva: superficialitatea dovedită, chiar în administraţie, mai exact în istoria administraţiei, de Liviu Dragnea. Care putea să nu oculteze faptul că „regionalizarea” a fost legiferată în toamna anului 1950, la 6 septembrie, fiind votată în Marea Adunare Naţională, Legea nr. 5/1950, privind raionarea administrativ-economică a teritoriului RPR, publicată în 8 septembrie în Buletinul Oficial nr. 77. Noua lege schimba ordinea administrativă existentă, împărţind teritoriul în regiuni, raioane, oraşe şi comune „pentru asigurarea dezvoltării industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de stat de poporul muncitor” (…). Articolul 1 al Legii nr. 5/1950. Mai mult, istoricul american Larry Watts, în cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” (Editura RAO, 2011), la pagina 179, are un subtitlu sugestiv: „Poliţa de asigurare a lui Stalin: regiunea autonomă maghiară”. Preocuparea sovietică pentru transplantarea structurilor de „regiuni autonome” a fost total unică în blocul sovietic, „foarte puţini de la Bucureşti fiind încântaţi de această limitare a suveranităţii. Dej mai puţin ca oricine”. România a fost „singura ţară în care a fost introdus un sistem de organizare administrativă similar cu structurile sovietice de la nivelul uniunii”. Se poate râde cu lacrimi la figura de „obsedat de comunism” a vicepremierului Liviu Dragnea. Mort pe aceste plaiuri mioritice de 23 de ani, demult îngropat fără parastasele cuvenite, de comunism este vorba, e de mirare că grupul necrofililor veseli încă seduce. Că instituţiile publice sunt prinse încă într-un sistem destul de rigid, cum am spus, asta este o altă discuţie. Chiar viabilă.