Istoria zbuciumată a unui articol din Legea referendumului

0
25

5 mai 2007: Legea 129/2007 modifică articolul 10 din Legea 3/2000 pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, care dobândeşte următoarea formulare: „Prin derogare de la art. 5, al. 2, demiterea preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum”. CCR, sesizată să-şi exercite obiecţia de neconstituţionalitate, formulată de un grup de 71 de deputaţi aparţinând grupului PDL, în urma deliberărilor constată, cu majoritate de voturi, că legea pentru modificarea art. 10 din Legea 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională. Decizia fiind definitivă şi general obligatorie, s-a comunicat preşedintelui României şi s-a publicat în Monitorul Oficial, partea I. S-a adoptat Decizia 420/3 mai 2007, avându-se în vedere textul constituţional care respectă principiul simetriei juridice.

30 septembrie 2009: Se adoptă de Guvernul Boc Ordonanţa de Urgenţă nr. 103/2009, care „umblă” la Legea 3/2000 fără referiri la articolul 10.

13 octombrie 2009: Senatul respinge OUG 103/2009.

8 noiembrie 2010: Trei parlamentari PDL pun în dezbaterea Senatului proiectul de lege nr. 332/2011 referitor la modificarea art. 10 din Legea 3/2000.

9 mai 2011: Senatul adoptă proiectul de lege nr. 332/2011 în următoarea formă (art. 10): „Demiterea preşedintelui este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. Legea ajunge la Camera Deputaţilor (Cameră decizională).

28 iunie 2011: Proiectul de lege nr. 332/2011 este retrimis la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor, unde se află şi acum

27 martie 2012: După doi ani şi jumătate de la emitere şi după ce fusese respinsă de Senat, OUG 103/2009 este votată de Camera Deputaţilor

9 aprilie 2012: OUG 103/2009 este promulgată de preşedinte şi devine Legea 62/2012, dar în forma adoptată de Camera Deputaţilor apare şi modificarea la art. 10, care sună astfel: „Demiterea preşedintelui este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. Această modificare nu exista în OUG 103/2009.

21 mai 2012: Doi parlamentari USL depun proiectul de lege 264/2012 de modificare a aceluiaşi articol 10 din Legea 3/2000: „Demiterea preşedintelui este aprobată dacă în urma referendumului propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”. Versiunea acestei legi adoptată de Parlament a fost trimisă spre promulgare preşedintelui României pe 2 iunie 2012.

5 iulie 2012: Guvernul Ponta emite OUG 41/2012 de modificare a Legii 3/2000 şi articolul 10 dobândeşte următoarea consistenţă: „Prin derogare de la art. 5, al. 2, demiterea preşedintelui este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.

10 iulie 2012: CCR se pronunţă asupra sesizării de neconstituţionalitate pe Legea 264/2012. În urma deliberărilor, Curtea Constituţională constată că legea pentru modificarea art. 10 din Legea 3/2000 privind organizarea şi funcţionarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Pentru ieri după-amiază era anunţată trimiterea spre publicare în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 731/10 iulie 2012 (referitoare la neconstituţionalităţii legii privitoare la modificarea art. 10 din Legea 3/2000), prin care CCR şi-ar putea face harakiri.

11 iulie 2012: Premierul Victor Ponta, aflat la Bruxelles, declară că se va respecta decizia CCR, pentru ieşirea din blocaj.

După cum se observă, ne aflăm la capătul unui drum de sminteală generală. CCR n-a oferit nici o inginerie legislativă pentru ieşirea din impas, cum s-a spus, atâta vreme cât nu şi-a respectat propria decizie, nr. 420/3 mai 2007. Se vorbeşte despre ambiguitate, dar nu despre aşa ceva este vorba. Cum poate o lege sau o reglementare să impună pragul de participare a populaţiei la ceva, când Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) nu recomandă un cvorum (prag, procentaj minimal) de participare, întrucât îi asimilează pe cei care se abţin cu partizanii votului negativ, şi nici un cvorum de aprobare (acceptarea de către un procentaj minimal din numărul alegătorilor înscrişi) întrucât riscă să creeze o situaţie politică dificilă în cazul că proiectul este adoptat cu o majoritate simplă, inferioară însă cvorumului (pragului) necesar?