Nu trebuie să-ţi placă un om al cetăţii, fie că se include ori e aleatoriu inclus în ceea ce mai vrea să însemne, în contextul de azi, conceptul de elită, fiindcă într-o evaluare de natură axiologică dictonul latin de gustibus non disputandum nu este aplicabil. Valoarea, căci de ea e vorba, trebuie tratată şi judecată cu o investitură dublă: în organicitatea ei intimă (validare în domeniu) şi în recunoaşterea în cetate (prin contribuţia, aportul, impactul promovate în planul social mai general).
Din neglijarea unor astfel de criterii se ivesc cele mai multe dintre poziţionările confuze, deseori nefaste, faţă de semenii noştri cu nume şi, mai ales, cu renume mai mult ori mai puţin sonore în imediata noastră vecinătate. Despre Andrei Marga, de exemplu, s-au spus, scris, tipărit, unele cu pretenţii de definitivă consacrare, cuvinte de o duritate pe cât de greu de înţeles, pe atât de greu de iertat. M-am întrebat, ştiindu-i, fie şi în parte, contribuţiile sale mai vechi în spaţiul gândirii autohtone, asupra originii acestor negări. Meritele sale ca manager decenal al Atenului clujean n-au fost contestate, ba chiar apreciate, uneori onorant de către eventualii colaboratori şi urmaşi, alteori cu o grimasă de invidie de pe flancul competiţiei. Nici cele, multe-puţine, câte vor fi fost, în calitatea sa de ministru al educaţiei şi al învăţământului, risipite, acestea din urmă, în vertijul atâtor tentative cu pretenţii „reformiste”.
Cu siguranţă, Andrei Marga nu pare a fi un… animal politic, ca să folosesc şi eu o sintagmă ce-mi repugnă, nu atât din cauza creatorului ei, filosoful atenian, cât mai ales oripilat de supralicitarea ei în zarva mediatică prin definiţie rezistenţă la principii ale semanticii elementare.
Prodigios, dar şi cumpătat la nivelul studiilor d-sale, Andrei Marga n-a făcut, în spaţiul politic, aceeaşi impresie. Iar asta n-ar trebui să-i pună la îndoială atuurile personalităţii, susţinute de un exemplar spirit investigativ în cultura universală, politologică şi filosofică, ca şi de un patos al comunicării atent decantate la palierul conceptual.
Scriu aceste rânduri la impactul cu ultimul d-sale articol preluat de ziarul „Cotidianul” de pe propriul blog, cu un titlu provocator: „Unde este creaţia?”. S-ar putea obiecta că, în fapt, n-ar fi vorba de ceva mai mult decât atâtea alte contribuţii de gen de care presa noastră cea de toate zilele nu duce lipsă. Poate o fi aşa, însă sunt oricum destul de puţine şi rare intervenţiile nu doar modelate în supleţe ademenitoare ci şi contributive ideatic în raport cu atâtea exhibiţii pompoase şi reticente cu gramatica normată.
În fond, ce anume propune Andrei Marga în acest articol al cărui ton interogativ lasă deschise dezbaterii un set de aspecte dintre cele mai presante ale societăţii româneşti de astăzi şi ale maladiilor ei multiple şi vag ori deloc asumate.
Întrebarea centrală ar fi, aşadar, chiar cea din titlu: Unde este creaţia?, sub care autorul subsumează câteva dintre anomaliile prezente şi „active” în societatea noastră post-decembristă. Iată câteva dintre acestea, pe care le propun cititorului cu invitaţia de a se confrunta cu altele, într-o lectură la capătul căreia fiecare îşi poate identifica o parte măcar din propriile perplexităţi.
„Când faptele se stabilesc greu, iar evaluările sunt confuze – atenţionează autorul -, pare un lux să vorbeşti de creaţie…” Şi, la urma urmei, de ce ar fi atât de imperios să vorbim de creaţie? Tocmai fiindcă sub acest concept, Andrei Marga subînscrie nu (numai) opera de artă, ori creaţia aşa-zicând intelectuală, ci tot ceea ce, vorba lui Goethe, ne sporeşte şi tot ceea ce, economic vorbind, ar trebui să reprezinte valoare adăugată: de la produsul fizic, industrial, artizanal, artistic, la idei novatoare, la acţiuni şi fapte puse sub pagoda creativităţii ca facultatea cea mai de preţ a omului. Şi toate îndrituite, ca ultimă finalitate, că contureze o direcţie, care, în definitiv, ar trebui să fie obiectivul fundamental al oricărei politici. Fiindcă, altminteri, avertizează autorul, „Un nou conformism anesteziază minţi şi paralizează instituţii. Se confundă copios competentul cu cel care strânge lauri sau funcţii. Prin parole umflate despre calificarea unor inşi, se sugerează că aceştia vor schimba lucrurile, pentru ca, nu peste mult timp, sub constrângerea faptelor, să se recunoască eşecul”.
Gândită în aceşti termeni, Creaţia înseamnă schimbare de reguli şi, până la urmă, de sisteme – în cunoaştere şi în organizarea de acţiuni”.
