Nu încape îndoială, actualul ministru al Justiţiei e departe de a fi un politician cu carismă. Nu ştiu dacă comportamentul său rezervat e o opţiune menită a-i masca nişte defecte de comunicare ori disfuncţii ale unui profesionalism ceva mai inconsistent. Cert e că, în rarele sale intervenţii publice, impresia unei „aflări în treabă” e puternică semănând mai curând cu scoaterea la tablă a şcolarului care, izolat în ultima bancă, ajunge să fie suspectat că nu se încadrează în „agenda clasei”. La fel de adevărat este şi că Robert Cazanciuc, căci despre el e vorba, se află la distanţă de ani lumină de majoritatea predecesorilor săi care, ca Monica Macovei, de pildă, care îşi distribuia, cu osârdie, resursele veninoase între o retorică inchizitorială şi o jucăuşă bravură de Ioana D’Arc scoasă la încălzit de prin saloanele în curs de tasare ale „civismului” dâmboviţean.
Grosso modo, lui Cazanciuc nu i se poate reproşa, în discreţia cu care pare a-şi exercita mandatul, mare lucru. Ba chiar, din lentoarea ce-i pare proprie, se hlizesc câteodată chiar „sentinţe” de bun simţ devoalând realităţi de o extremă actualitate. Precum recenta sa intervenţie de la bilanţul Parchetul General pe care îl şi coordonează, prin care „porumbelul” scăpat din propria-i gură afirmă un adevăr şi o realitate cu o rezonanţă profundă în starea de fapt a societăţii româneşti actuale şi de perspectivă.
Vorbind în acel cadru select al togilor negre, pe care unii dintre liderii, foşti şi actuali, ai „dreptei” ce le preamăreau până mai ieri încep să le cam vadă în… roşu (ca în atacurile decenale ale ex-premierului italian Berlusconi), ministrul decreta textual că „Dacă nu vom investi în şcoli, în mod sigur trebuie să ne pregătim să investim foarte mult în construirea de penitenciare, pentru că problemele pe care le avem acum cu supraaglomerarea acestora vor fi şi mai mari”.
Un adevăr sub a cărui aparenţă de judecată mai mult ori puţin politică se ascunde o realitate cutremurătoare. Şi un adevăr cunoscut, ca şi realitatea în sine, nu doar de guvernele succesive din ultimul sfert de veac ori de formaţiunile politice ce l-au folosit, în campanii, cu un abuz a cărei unică consecinţă a fost înmormântarea sa sub povara ipocriziei furişată sub lozinci strict convenţionale. Starea precară a învăţământului – şi a întregului sistem educaţional a cărei componentă esenţială ar trebui să fie – e la vedere, o ştim cu toţii, părinţi şi copii, dascăli şi analişti de toate culorile.
În egală măsură e cunoscut şi adevărul sugerat în enunţul sentenţios al ministrului Cazanciuc care poziţionează în sfera şcolii perspectiva „rodnică” a sistemului penitenciar al Ţării. Numai că – şi aici este eroarea căreia îi cade victimă ministrul – măsurile preventive de tipul trimiterii procurorilor prin şcoli spre a-i instrui pe copii în spiritul legislaţiei sunt paleative. La fel de ridicole precum cele operate în alte vremuri pe la lecţiile de învăţământ politic.
Sigur, investiţia în educaţie e, iarăşi, un obiectiv de prim ordin, şi ea licitată în campanii, pretexte de dezbateri convulsive, rămase la faze de promisiuni. Dar nici aceasta singură nu poate rezolva mare lucru. Căci s-a ajuns într-un punct limită în care prioritatea absolută e a unei veritabile şi reale reforme, fără emfaze politicianiste, ci una profundă, decisivă, totală, de reaşezare a lucrurilor în matca lor originară.
În Italia, premierul Matteo Renzi şi colegii săi din guvern, cu toţii tineri şi, în plus, cu bune atestate de instrucţie şi de educaţie, chiar au început această reformă profundă a sistemului. Şi au început, desigur, cu investiţia, în infrastructură, cu regândirea formelor de ocupare a posturilor şi a gradelor didactice, ierarhizând şi retribuţiile pe criteriul meritului şi totul în baza acordării unei cote din PIB de câteva zeci de miliarde, mai mult decât dublul ultimelor decenii.
Într-un cuvânt, acţiuni cu caracter preventiv în rândul şcolarilor făcute de nişte procurori nu vor avea nici pe departe rezultatele scontate. În noua lume cu uşi şi ferestre date la perete, cu defilările de cătuşe ca în vechi „Daciade” deghizate în forma unor întreceri atletice cu destinaţia… Bastilia, nu necunoaşterea legislaţiei e veriga slabă, ci deturnarea şcolii şi a educaţiei de la misiuni aproape sacre probate într-o lungă, benefică, în ciuda multor imixtiuni mistificatoare, tradiţie.
Un adevăr a ieşit, tot ca un porumbel, şi din gura ex-ministăresei Udrea: starea jalnică a „popasurilor” de arest. Nu mai jalnică însă decât cea a miilor de edificii, clase, curţi, inclusiv băi, în realitate nişte bude medievale, din sistemul de instrucţie nu pare să fie. Adevărul blondei Elena a survenit numai şi numai în ambientul tangibil cu propriile-ei „nevoi”. Altminteri, ar fi rămas, ca şi pentru toată gloata de foşti şi actuali demnitari (apelativ mai curând… nedemn!), doar o simplă ficţiune.
