Originile Uniunii Europene: un prim Manifest al Statelor Unite ale Europei

0
55

Nişte jurnalişti metropolitani, criticând un posibil proiect de reorganizare a UE într-o Uniunea a Statelor Europene, s-au grăbit să-l indice ţap ispăşitor pentru un astfel de demers pe un om politic şi cărturar italian pe numele său Altiero Spinelli, omagiat, printre altele, şi cu atribuirea numelui său uneia dintre cele mai mari aule ale edificiului Parlamentului european. Se confirmă, astfel, nu întâia oară, că o documentare precară ori lipsa totală a acesteia sfârşeşte, din păcate, în aburii de toxicitate ai unei informări defectuoase, cu riscul unei manipulări fie aceasta şi involuntare.

În realitate, e vorba de o pagină de protoistorie a UE, care îşi are originea în primii ani ai celui de-al Doilea Război mondial, mai precis între 1941 şi 1943, când, în micuţa dar legendara insulă italiană din apropierea oraşului Latina, au fost condamnaţi la domiciliu forţat numeroşi antifascişti de toate culorile şi nuanţele politice, persoane care nu erau pe placul regimului mussolinian.

Aura legendară de care aminteam include „istoria” antică a acestei micuţe insule – astăzi aflată într-un program de protecţie naturală şi locuită de câteva sute de persoane – fiindcă aici fusese exilată Iulia, de către tatăl său, împăratul Augustus, apoi Tiberius şi-a pedepsit nepoata Agripina, iar Nero propria soţie, Octavia, după ce a repudiat-o.

Printre deportaţii antifascişti s-au numărat nume ce aveau să intre în istorie, dacă ar fi să-i amintim doar pe socialistul Sandro Pertini, carismaticul preşedinte italian de la începutul anilor 80, ori pe comunistul Luigi Longo. Cât despre Altiero Spinelli, cu vederi de stânga, dar apropiat radicalilor ce militau pe  cont propriu contra fascismului, acesta a avut iniţiativa, împreună cu colegul său Ernesto Rossi, de a scrie, în primăvara lui 1941, importantul document intitulat „Per un’Europa libera e unita (Pentru o Europă liberă şi unită), proiect ce se va impune, în scurt timp, sub numele de Manifestul de la Ventotene”.

Cum uşor se poate intui, manifestul se dorea un proiect-propunere al unei noi entităţi pluristatale a continentului european pe modelul SUA, ca soluţie politică de evitare în viitor a unor conflicte armate de dimensiunea catastrofală a celui care tocmai începuse să împingă Europa spre propria ei ruină.

Este evident că Manifestul fusese conceput înainte de toate de pe poziţii mai curând filosofice şi, deci, culturale, însă, în 1943, când, ajunşi la Roma, după prima debarcare de la pupitrul Puterii absolute a lui Mussolini, a căpătat imediat, în cercuri tot mai largi, un consistent şi ispititor atribut de document politic. Şi tot de la sine înţeles rămâne şi faptul că toate demersurile ulterioare, începând cu Tratatul de la Roma, din 1955, l-au asumat ca primă bază de dezbatere şi de prospectare a viitorului comun într-o Europă gândită la adăpost de repetarea conflictelor ce-i marcaseră, pentru secole, istoria.

Faptul că modelul propus în acel Manifest n-a putut să fie aplicat în spiritul şi în litera sa e deja o altă problemă. Abia de curând, în ianuarie, mai multe grupuri din Parlamentul European, nu întâmplător şi acestea de orientări politice diferite, au dat publicităţii demersul lor de reevaluare a istoricului proiect al manifestului ivit în insula Ventotene şi, aşa cum era firesc, numele lui Altiero Spinelli a revenit şi el în actualitate.

Or, în context, amendările unor jurnalişti români la adresa acestui mare politician italian şi european (activ şi în 1983, în momentul legiferării PE) sunt nu doar lipsite de orice suport al adevărului, ci devin de-a dreptul jenante.