În timp ce economia celor mai multe state de pe bătrânul continent acuză încă dificultăţi majore în efortul de a se redresa reducând astfel spectrul tot mai larg al euroscepticismului ce continuă să se extindă şi să se radicalizeze, la Minsk, într-un veritabil maraton diplomatic franco-germano-ruso-ucrainean, s-a deschis o nouă, dar firavă, spirală spre o rezolvare a unui conflict sângeros. Discuţiile, întinse pe mai bine de 16 ceasuri, nu au, în durată, în gradul de tensiune şi de nervozitate, un precedent în istoria internaţională mai recentă. Mi-am amintit de colocviile iniţiate şi gestionate de Casa Albă în diverse etape ale crizei izraeliano-palestiniene, ori cel convocat spre a pune capăt războiului din fosta Jugoslavie: în raport cu atmosfera mult mai senină, pe care imaginile ce ne parveneau atunci, cu protagonişti surâzând în scurte plimbări „recreative”, de data aceasta puţinele lucruri ce-au răzbătut din ambientul blocat în cercul celor patru comilitoni s-au subsumat aceluiaşi simptom al neputinţei. Şi al lipsei de perspectivă.
Acestea – ca şi eşecul precedentului acord în aceeaşi cauză şi aproape în aceeaşi termeni – nu oferă un plus de garanţie în perspectiva unei soluţionări de substanţă şi mai ales de durată unui conflict ale cărei implicaţii, vizibile ori oculte, depăşesc neîndoielnic statu-quo-ul zonei şi al regiunii. Rezervele prezente chiar şi în declaraţiile unora dintre principalii protagonişti, mai ales Putin şi Poroşenko, dar şi în rândul majorităţii analiştilor sunt o dată mai mult indicii că lucrurile au scăpat demult de sub control şi că, acolo unde moartea a intrat în existenţa cotidiană a oamenilor dificultatea revenirii la normalitate apare infinit mai dificilă decât impulsurile ce-au făcut-o posibilă.
Cele patru mii de vieţi pierdute de ambele părţi, între care majoritare rămân civilii, copii şi femei, s-au constituit deja într-o „zestre” greu, dacă nu imposibil, de suportat de o parte ori de alta. Am privit ieri, într-o relatare în direct, imagini cutremurătoare despre crime abominabile cărora le-au căzut victime, în zona de conflict, familii întregi, paradoxal mixte.
Un copil de nici patru ani va rămâne, dacă va scăpa, mutilat pe viaţă de o bombă ţintind un spital în faţa căruia se afla un loc de joacă pentru cei mici; şi e deja şi orfan, fiindcă el fusese salvat de trupul mamei sale care s-a aruncat asupra lui în momentul exploziei, iar tatăl victimă a altor atacuri şi cu bunici fugiţi de la începutul conflictului în străinătate în căutarea unei pâini mai bune. Întâmplarea în sine, cu consecinţele sale hâde, mi-a amintit de sute, poate mii de episoade ale ultimei mari conflagraţii mondiale, de a cărei repetare sunt destule minţi luminate şi independente care nu se sfiesc să vorbească, în regiunea de conflict, ca şi alte părţi ale lumii de azi.
A nu se uita detaliul – până la urmă cel mai semnificativ – că, la Minsk, ieri ca şi în toamna trecută, nici nu s-a pus problema unei soluţii de fond a conflictului, adică pacificarea zonei şi revenirea la situaţia geo-politică dinaintea ostilităţilor. În realitatea, înţelegerea vizează strict încetarea focului şi retragerea armamentului greu din zonă. Asta nu exclude nici continuarea luptelor de gherilă cu care a început totul şi, mai ales, niciun indiciu vag al reconfigurării, în act, a „geografiei” statale ante-bellum.
Rusia îşi va retrage, probabil, o parte din armament, nu neapărat şi detaşamentele de voluntari, după cum Ucraina va continua să intervină, armat şi diplomatic, în ceea ce consideră a fi dreptul ei legitim la suveranitate şi la independenţă.
Oricât de straniu, cancelariile Occidentului au invocat retoric tocmai această ultimă condiţie ca principiu de drept internaţional parafarea unui acord. Faptul că nici în litera şi nici în spiritul acestuia nu se regăsesc astfel de amendamente face din acordul respectiv o înţelegere cu dublă lectură şi cu finalitate mai mult decât discutabilă în viitorul apropiat şi de perspectivă.
