Să fi avut, totuşi, dreptate Malraux profetizând cu multe decenii în urmă că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi nimic? Şi chiar dacă profeţia lui va fi fost tonică, vizând în ea o reîntoarcere a oamenilor, indiferent de etnie şi rasă, la credinţa în divinitate, avertismentul pare tulburător de real.
Ceea ce se modifică în esenţa sa nu e litera, ci spiritul: în fapt, tragedia Franţei, a Europei şi, în parte, a lumii în ansamblul ei a avut un izvod, un resort şi un reper tocmai în religie, dar nu şi în credinţă. Distincţia îmi pare obligatorie: fiindcă dacă religia e un fel de organon, adică un sistem de reguli pe care o comunitate (de indivizi, de naţiuni, de state) le-a adoptat şi conservat în propriul său destin patrimonial şi existenţial, în schimb credinţa rămâne o opţiune individuală dispusă respectului pe care îl reclamă etica alterităţii. Mai simplu spus realele ori eventualele deosebiri dintre religii pot converge într-o paşnică recunoaştere prin mijlocire ecumenică, în vreme ce credinţa se conservă în adâncul intimităţii individuale, căreia împărtăşirea este şi trebuie să-i fie un act de liber arbitru. Şi abia aici intervin seturi de valori pe care tradiţia le-a cultivat prin veacuri şi milenii şi care nu sunt, nici în cea mai liberă interpretare a lor, motive de discordie.
Poate că instinctul profetic al lui Malraux a funcţionat, în baza flerului cărturarului sedus de jocurile înţelepciunii, numai că, aşa cum se întâmplă mereu cu profeţiile, ele se cer decriptate într-un evantai de interpretări, aşa încât religiosul pe care-l prevedea marele scriitor francez să se prezinte chiar în osatura conflictuală pe care o etalează acest început de secol.
Şi asta fiindcă, aşa cum am mai scris în repetate intervenţii, lumea în care trăim s-a schimbat. Şi ea continuă să se schimbe într-un ritm ameţitor, căruia cu dificultate îi putem face faţă. Şi dacă după acel oripilant 11 septembrie 2001 mai era nevoie de încă o probă că, în fapt, veacul în care abia am intrat va fi unul al conflictelor şi, deci, al ororilor la nivel de masă, au sosit, iată, atentatele din inima Franţei – şi a Europei – ca un trist şi oribil atestat.
E adevărat, mobilizarea extraordinară, a peste un milion de cetăţeni, francezi şi străini, băştinaşi ori cu origini străine, în ceea ce s-a numit cea mai amplă manifestare publică din întreaga istorie a Parisului a înălţat pe cerul Franţei şi pe cerul Europei un grandios balon de speranţă. Totul consistă în ecoul şi în efectul direct pe care le va opera la nivelul cel mai larg al societăţii şi, mai ales, în responsabilizarea celor care, în laboratoarele ferite de ochii noştri, abdică fascinaţiei jocului de-a Puterea în dispreţul bunelor reguli ce-au făcut umanitatea să supravieţuiască.
Suntem, cu adevărat, la un hotar: între o lume milenară măcinată de conflicte şi de războaie, de revoluţii şi de revolte ce-a scăldat-o în oceane de sânge, şi una, prezentă, aflată într-o mişcare deocamdată haotică şi în care răul pândeşte ca o hidră de unde nu te aştepţi. Şi, apropo de crimele de la Paris, nu doar că inamicul locuieşte acum în propria noastră ogradă, ci mă tem că subzistă, aţipit dar ameninţător, chiar în noi înşine.
