Şi eurodeputatul Norica Nicolai, dar şi alţi oameni politici cu viziune formată asupra protestelor „vestelor galbene” din Franţa, consideră că unda de şoc, de reală amplitudine, se va resimţi în mai multe state europene. „Este un al doilea 1968, într-o formă mult mai radicală, dacă luăm în considerare violenţele produse”, declară Norica Nicolai, deşi comparaţia la care apelează este infirmată de ex-eurodeptuatul ecologist Cohn-Bendit, liderul mişcării studenţeşti de atunci. Care a avut alte mesaje, mult mai neclare până în zilele noastre. Fostul preşedinte al ţării, Traian Băsescu, la rândul său, proroceşte printr-o argumentaţie destul de neconvingătoare, chiar o „primăvară europeană”, cu trimitere la „primăvara arabă”, ce avea să se extindă în 2010, din ţările Magrebului în Orientul Mijlociu. Pentru un fost preşedinte, timp de două mandate consecutive, prudenţa în afirmaţii riscante ar trebui să fie mai bine gestionată. Mai ales că „primăvara arabă” s-a dovedit finalmente o „iarnă arabă”, trasformând Orientul Mijlociu într-o bombă cu ceas şi permiţând autonomia islamistă şi iarna jihadistă. Când occidentalii l-au presat pe Hosni Mubarak, cel mai bun aliat al lor în lumea arabă, să abdice, mulţimea care a inundat piaţa Tahrir, din Cairo, a dat foc steagului american, apoi a luat cu asalt ambasada Israelului, cerând rezilierea tratatului de pace cu această ţară, arestând activiştii organizaţiilor non-guvernamentale americane. Dinamica endogenă a mişcărilor a fost impulsionată de motivaţii sănătoase, dar şi de implicarea din afară a unor puteri recunoscute, precum Franţa, în special în Libia, sau Rusia, deşi populaţiile ţărilor în discuţie revendicau o justiţie economică şi doreau atenuarea inegalităţilor galopante care cangrenau societăţile. Or, şi acum, în Franţa autorităţile se arată îngrijorate de ingerinţe prin reţelele de socializare, încât Secretariatul general al apărării şi securităţii naţionale coordonează verificările în curs. În ceasul al doisprezecelea Emmanuel Macron a anunţat, luni seara, în cadrul stării de urgenţă economică şi socială, un ansamblu de măsuri, menite să vină în întâmpinarea categoriilor sociale mijlocii şi defavorizate, după abandonarea taxelor ecologice la carburanţi: creşterea salariului minim pe economie cu 100 euro, defiscalizarea orelor suplimentare, exonerarea de la plata contribuţiilor sociale a pensionarilor cu pensii mai mici de 2000 de euro, taxarea marilor companii, inclusiv giganţii internetului (Google, Amazon, Facebook şi Apple). O factură de circa 10 miliarde euro, la o evaluare sumară, care va avea influenţă asupra deficitului public, care se va duce la 3,5%, faţă de 2,8% promis partenerilor europeni. Urmărit de 23 de milioane de telespectatori, discursul lui Emmanuel Macron s-a vrut un răspuns la anumite doleanţe ale „vestelor galbene”. Potrivit sondajelor, 60% dintre francezi n-au rămas convinşi. Sobru şi grav, marţial şi tranşant pe cât posibil, Emmanuel Macron şi-a afirmat autoritatea de şef de stat, garant al ordinii republicane, recunoscându-şi anumite erori. Ca intensitate dramatică, se spune, discursul său a amintit de alocuţiunea lui De Gaulle, din 30 mai 1968, când a pus capăt evenimentelor. A înţeles, cam târziu, ceea ce de fapt el însuşi promisese, nu doar propriilor alegători, ci tuturor francezilor: o guvernare cu faţa la cetăţeni. Cei care persiflează măsurile sociale – realmente consistente – luate de alianţa de guvernare PSD-ALDE, spun acum că Emmanuel Macron s-a inspirat din ele. E fireşte o exagerare, realmente nepotrivită, mai ales că o face târziu. Şi pentru asta nu este deloc exclus ca guvernul condus de Edouard Philippe să plătească. Opoziţia va introduce o moţiune de cenzură la Adunarea Naţională, dar lipsită de orice şansă.
