Când pierde naţionala, ne apucăm să facem analize de fond asupra fotbalului românesc. Începem cu centrele de juniori şi terminăm cu echipele de tradiţie care nu mai există. Aceste jocuri de calificare şi campania în sine au strategia proprie, care poate fi câştigătoare sau pierzătoare, inpirată sau falsă. Atât. Carenţele fotbalului românesc le ştim, plecăm de la premisa că vrem să ne calificăm cu ele cu tot. Olanda călcăie de fotbalişti, infrastructură şi bani, dar n-a prins nici barajul pentru Euro. Islanda are fond de jucători cam cât Doljul şi a jucat sferturi de finală la turneul final din vară. Fiecare echipă încearcă să obţină rezultate în condiţiile pe care le are la momentul respectiv.
Daum nu a fost adus să ne explice că este diferenţă de valoare între echipa noastră şi altele, a fost adus să anihileze această diferenţă, şi totodată să o fructifice pe cea în favoarea noastră cu echipele mici. Neamţul nu a câştigat meciurile uşoare, cu Muntenegru şi Kazahstan, şi nici n-a acoperit ecartul de valoare faţă de polonezi. Calificarea este compromisă, şi nu fiindcă ne-a bătut Polonia cu 3-0, ci pentru că Daum nu înţelege cum stă treaba cu fotbalul românesc şi nici nu are stofă de selecţioner. Ştiam că nu avem staruri în echipa naţională, important era să avem o echipă. Una cu atitudine, cu determinare, cu o tactică potrivită, care să neutralizeze punctele forte ale adversarilor. Piţurcă a obţinut ultimele 3 calificări la turneele finale, fiindcă ştia unde şi cum să poarte războaiele. Ştia că un meci cu Olanda trebuie jucat în mlaştină şi cu unul cu Luxemburg pe teren ca de golf. Ştia cum trebuie abordate echipele mici, cât şi cele care ne sunt superioare. România lui Daum a încercat să se apere cu Polonia şi nici măcar asta n-a ştiut. Tricolorii n-au fost nici motivaţi, nici inspiraţi, au fost penibili, iar când cei mai buni jucători ai unei ţări formează o echipă penibilă, atunci de vină e cine-i antrenează. Simplu. N-am avut o ocazie tot meciul şi Daum are tupeul să motiveze scorul prin diferenţa de valoare. Păi Kazahstanul a revenit de la 0-2 cu Polonia, iar Armeniei i-a scăpat victoria în minutul 93 la Varşovia. Cum dracu’, herr Daum să explici astfel ruşinea de pe Arena Naţională? Nu vrem să auzim de la Daum că Polonia e mai bună. Ştim că e mai bună pe hârtie, dar de ce a fost mai bună şi pe teren când noi îi plătim 1 milion de euro lui Daum? Vrem să ştim de la neamţ de ce Grigore a vrut să fumeze iarba, nu să joace pe ea, de a stat numai pe jos la şarjele polonezilor, de ce Stanciu nu a dat nicio pasă bună şi nu a tras la poartă, de ce Stancu, singurul care a mişcat ceva, a fost vârf împins, deşi echipa juca pe contraatac, iar el nu are viteză, de ce Chipciu şi Popa au alergat în gol, de ce îl foloseşte pe Toşca, stelistul care nici măcar nu are poziţie în teren de fundaş de bandă, în timp ce Vătăjelu e ignorat. La aceste întrebări trebuie să ne răspundă neamţul, nu să ne înşire banalităţi. Cu excepţia începutului reprizei secunde, românii au fost şi laşi şi leşinaţi cu leşii. Fără tupeu, fără strategie, fără coerenţă, fără ritm.
Nu ne aşteptăm la nu ştiu ce reconstrucţie, fiindcă ştim cam pe ce jucători de bazăm, nici nu ne aşteptăm ca Daum să schimbe mentalităţi, vrem calificare, vrem rezultate la turnee finale. Nu mai există răbdare la echipele de club, cu atât mai puţin la cele naţionale, unde sunt câteva meciuri pe an. Daum trebuia să aducă un plus, iar el nu a înţeles nici măcar ce noi ştiam de mult. Germanul ne-a fermecat prin discurs şi deschidere, dar dacă asta-i ce poate, să ne facem de râs şi să ne spună ca n-avem valoare, atunci preferăm oricând tertipurile lui Piţurcă şi dezacordurile lui Tata Puiu, chiar dacă le ştim limitele.
