Negreşit, aceasta este toamna

0
140

De când ne ştim, toamna a avut, pentru mulţi dintre noi, mireasma versurilor argheziene. Poate mai puţin de această dată, când, luaţi cu atâtea şi atâtea griji febrile, n-am băgat de seamă “vremea rozelor ce mor / mor în grădini şi mor şi în mine“, cum spunea poetul, de obârşie din părţile locului, Alexandru Macedonski. Toamna s-a cam dus, cum n-am fi crezut, deşi se aude în frunze un clopot nevăzut. Cu un oftat sterp, îmbătrânitul de acum anotimp se petrece şi crizantemele, mâhnite de bruma nopţilor şi răcoarea dimineţilor, ne dau asta de veste. Că vara e departe. Ard galbene şi ruginii făclii, autumnale, în parcurile Craiovei, mângâiate, ieri, de razele firave ale unui soare blând, care mai amăgeşte vegetaţia. Acoperit cu frunze, pământul e un altar pe care zac, fără să mai suspine, odăjdile crengilor cuprinse de un freamăt de durere. Tăcerea urcă şi se deschide în zarea câmpurilor, unde grâul răsărit, de un verde aprins, se pregăteşte de înfrăţire şi drumul său lung, toaca pământului încântându-i somnul viitorului rod. Ne-au lăsat şi berzele şi rândunicile, dar şi alte păsări călătoare, şi doar lumina difuză a acestor zile acompaniază orga pădurii triste, la liziera căreia tufele de măceş, cu fructele lor sângerii, cheamă fazanii. Negreşit acesta este amurgul toamnei, când, ruginite, frunzele copacilor vestesc jalea acestora şi moartea naturii. Vântul crud, ca o repetiţie de coarde, ne prevesteşte că venirea iernii nu e departe. De la o zare la alta câmpul, livezile, grădinile sunt pustii. După freamătul de-a lungul unui an şi împlinirile aduse bunilor gospodari ai Doljului, mulţi dintre ei aproape mulţumiţi, de cum au scos-o la capăt.

(M.C)