„Mineriada” elitelor…

Ca şi libertatea, democraţia nu e o etichetă pe care ţi-o pui pe piept spre a defila cu ea în spaţiul public şi în numele căreia îl blamezi înfierându-l ca pe un duşman pe cel care nu este de acord cu tine. Nu poţi revendica respect dacă tu însuţi eşti incapabili de respect. Cu limitele sale în planul strict al ordinii sociale, ştiute şi dezbătute de veacuri, democraţia se probează prin dreptul la vot, el devenind astfel însemnul unei opinii, al unei credinţe în ceva ce ţi se propune şi pe care îl evaluezi în deplină autonomie.

Judecăţi de o simplitate de domeniul banalităţii pe care, aproape în fiecare campanie electorală, le uităm ori le ignorăm, în numele unor interese, al unor capricii, seduşi de spectacolul unor partizanate şi coborând, astfel, cu un patos diabolic în arena unei păruieli gata să capete accentele unui pugilism fizic.

De aici până la instaurarea dezbinării nu mai e decât un pas: unul deja parcurs în aceste ultime zile ale prezentei campanii, în care spectrul violenţei – de limbaj deturnat spre linşajul mediatic – ia în stăpânire spaţiul public.

Şi aşa am ajuns, la fix un sfert de veac de libertate deplină şi de acces, la fel de liber, la democraţie, în punctul în care erorile ameninţă să devină orori, unde pusul la punct, pe motiv de nepotrivire de… convingere, schimbă dreptul (individual) la un vot într-un resort al unor acuzaţii greu de clasificat. În acest cerc vicios (îmi asum duritatea adjectivului) s-a insinuat – iar în ultimele zile şi ceasuri s-a revărsat de-a binelea – o parte a elitei autohtone, altminteri „autonome” şi „independente” în regimul retoricii defensive.

Neîndoielnic, dreptul la opinie e sacru, într-o democraţie, ca şi dreptul la vot; insist însă că, luaţi fiecare în parte, cei 18, 19 milioane ori câţi mai suntem, suntem constituţionalmente egali, dar absolut egali, vreau să spun, fără nicio discriminare.

Or, ceea ce aud şi citesc dinspre acea „parte” a elitei, ori elitelor, e tocmai contrariul: nu toate voturile ar fi egale, nu toţi am fi îndreptăţiţi să accedem la urne, proşti şi iresponsabili cum ne aflăm; s-a ajuns până la penibilităţi pasabile în dreptul arţagurilor puştilor de prin discoteci de vreme ce un dascăl, scriitor de notorietate îşi ameninţă foştii elevi, acum maturi, cu retragerea unor aprecieri până ieri în ordine şi legitimate, numai fiindcă îndrăznesc să afirme o altă opinie decât a sa.

E cu atât mai şocant să afli cum vulgaritatea şi limbajul suburban – pe care aceeaşi narcisistă elită o aruncă pe seama „prostimii” considerată „necalificată”, „inaptă” pentru democraţie şi pentru un stat de drept – îşi coboară, deseori, intransigenţa în zona vulgarităţii abia disimulate sub voalurile unor uşoare „stilistici”. Sunt înşirate, cu un gust al deprimării viscerale, numele unor personalităţi – altă ori cealaltă elită? – afiliate opiniilor opuse şi sunt deferite unor înfierări similare celor cu care comisarii comunişti, autohtoni ori stalinişti, înfierau elitele de atunci.

Sigur, istoria, care şi-a cam pierdut şi ea rolul de maestră ( a vieţii, dar şi a societăţii), nu se repetă, invocând fie şi celebra axiomă a lui Giambattista Vico, identic, ci prin „spirale”, prin „recursuri”: elitele de atunci nu doar că au fost puse la zid, ci chiar lichidate… la zid când nu au fost expediate dincolo de el. Speranţa însă rămâne în convingerea că a mai rămas ceva din învăţămintele Istoriei şi că asemenea orori nu se mai pot repeta. Însă tocmai activarea vectorilor confruntării sub semnul urii, al duşmăniei, al segregării dreptului la opinie de către cei ce trâmbiţează pericole imaginare şi care, în numele unei autorităţi discutabile, distribuie rolurile între „buni” şi „răi”, între „deştepţi” şi „proşti”, între regiuni ale Ţării devine un trist şi păgubos spectacol.